Firescul dintre noi

Într-una din zilele trecute, grăbită fiind să ajung la un consult medical, cercetam din priviri pietonii răzleți de pe trotuar în aflarea cuiva binevoitor care să mă ajute cu niște informații de direcționare.

Mă uităm la oameni − bărbați, femei, tineri și tinere − și parcă nu-mi vinea să-i abordez. Până în momentul când am zărit un domn pensionar cu privirea blandă și vioaie. Îl întreb cum pot să ajung mai repede într-o zonă anume, iar el, binevoitor, îmi da toate informațiile necesare, ca și când timpul nu ar fi ceva de risipit, ci de oferit.

Ce m-a impresionat extrem de plăcut nu a fost neapărat bunăvoința lui, cât bucuria interacțiunii cu alt seamăn − acea binecuvântată întâlnire umană. În aceste zile, când vorbim preponderent de artificial, umanul este exilat. La fel cum, într-un secol al vitezei, să vorbim sau să ne propunem să fim cu tihnă în cele ce avem de făcut pare o glumă desuetă.

Revenind la binevoitorul meu domn pensionar, spuneam că m-a impresionat că puteai citi în cuvântul, dispoziția, comportamentul, și chiar pe chipul lui, bucuria de a stă de vorba cu alt om. O bucurie așezată, firească. O bucurie ce izvora dintr-o înțelegere pe care generațiile trecute o aveau despre necesitatea comuniunii, nu doar a interacțiunii umane.

Nu era o bucurie derivată dintr-o tristețe a singurătății. Aceea singurătate pe care, adesea − mult prea des, îndrăznesc să subliniez − o trăiesc pensoanele în vârstă și care, de obicei, se agață, cerșește și insistă pentru „o clipă mai mult”.

Nu.

Nu era o evadare din chinul singurătății și al sentimentului de inutilitate. Era o invitație. O invitație de a cunoaște un univers uman printr-o exemplificare concretă: un binevoitor domn pensionar.

* * *

Mi s-a engramat în memoria sufletească această experiență. Dacă s-ar fi engramat în cea mentală, mi-aș fi adus aminte detalii privind îmbrăcămintea, încălțămintea, culoarea ochilor sau alte indicii de acest fel.

Dar nu.

Nimic din toate acestea nu am putut reține. Am reținut doar această invitație de a descoperi frumusețea OMULUI în mod direct, nemijlocit și natural.

 * * *

După ce i-am mulțumit pentru ajutor, mai că-mi venea să mai stăm puțin de vorbă. Să-l întreb și alte lucruri. Lucruri „grele”. Subtilități existențiale. Nu superficialități accesibile și prin „artificial”. 

Am rămas cu sentimentul că Dumnezeu mi-a zâmbit în acel moment spre re-amintire a ceva ce uit destul de des. Sufletul are nevoie de întâlniri, nu de răspunsuri. Unele întâlniri nu rezolva nimic concret, dar te așază și te însoțesc mai departe pe drumul tău.

Daniela Costache

Fotografie de Simona Andrușcă