Filmul ca terapie: „Ultima transhumanță” de Dragoș Lumpan
Autor
Data Publicării
Am fost aseară la film, și ultimul lucru la care m-aș fi gândit a fost că voi scrie o cronică. Dacă-mi puneam în cap așa ceva, l-aș fi urmărit cu alt ochi. Mai isteț. Mai critic. Mai cinic. Din fericire însă, l-am urmărit cu ochi simpli. Cu ochii, cu nasul, cu limba și cu pielea. Cu tot trecutul ciufulit și zdrențuit și cu tot viitorul care, pentru o clipă, mi s-a întrezărit altfel.
În alte culori. De seară. De apus sângeriu peste câmpii ce respiră cerul.
Și totuși, de ce sunt acum în toiul scrierii unei cronici? Pentru că m-am trezit, în dimineața asta, că-i vorbesc deja despre film unei prietene care mi se plângea că nu mai face față. E medic și mi-a spus că și la ea, și la pacienții ei, a văzut această boală. O presiune. O comprimare a timpului. Nu mai apucăm să le facem pe toate. Suntem hăituiți. De noi înșine. Tot ce ar trebui să ne simplifice viața, tot confortul, toate facilitățile, ne-o complică. Ne încărcăm cu poveri mari, de parc-am fi sclavii înhămați la construcția cine știe cărei piramide. Sclavii cui? Cui îi lingem oare tălpile? La această întrebare, fiecare ar trebui să aibă un moment de tête-à-tête cu sine însuși.
Și m-am pomenit că-i spun prietenei un cuvânt din film: „Cine are oi, să stea la oi. Cine-i sărac, să meargă la școală!”.
Un crâmpei care răstoarnă orice perspectivă, inversând valorile. Cum așa? Ciobanii, lipsiți de apă curentă, căldură, electricitate, cafea de specialitate și fancy restaurants, adică cum, ei, care trăiesc în condiții atât de grele, permanent în pericol de moarte (ori de la fiară, ori de la om), murdari, fără un pat cald, fără o briză răcoroasă, adică cum, ei, analfabeții și agramații, ei, adică... o duc mai bine decât noi, spălații, parfumații, citiții, cultivații, animale moderne cu lornioane și mit Stock-uri, lenjerii foșnitoare și mașini uluitoare? Suntem noi săracii și ei bogații?
Păi, cam așa.
Time is money.
Ei au tot timpul. Ei sunt bogați în veșnicie.
Atât de bogați, că ne dau și nouă o bucățică. E drept că nu-i decât o îmbucătură, cât să ne-ajungă pe-o măsea, dar e suficient să-i prindem gustul.
Gustul veșniciei. Al ieșirii din timp. Al negrabei. Al petrecerii cu tine însuți, sprijinit de-un băț priponit în pământ. Al lui „ce faci, bade, șezi și cugeți?” „nu, doar șed”. Al bucuriei line. Al petrecerii nestingherite cu Domnul. Totul, la ei, e Liturghie.
Calea lui Abel. Sub cer. Numai ei și Dumnezeu. Sigurul căruia îi sărută tălpile. Alt stăpân nu au.
O dragoste pătimașă de libertate. O rupere a zăbalelor, cu prețul ruperii gurii. Dar, apoi, nimeni deasupra ta. Gust de sânge-n gură. Gustul libertății.
Mergeți la film. Să luați o gură de veșnicie. La care să rumegați când veți avea timp.
Anca Stanciu
10 Comentarii
Mariana Olingheru
M-ai facut praf, praf de stele cu această postare.Deși trebuia ,,să lucrez," stau în fața laptoptului și vad apusul de soare pe Zeicu, un deal din Banatul montan (la.poalele lui fiind casa parimtilor mei- așa le spun socrilor mei) și aud cum sună clopoțeii de la gâtul caprelor care coborau în lumina apusului de pe deal. Este una din cele mai frumoase amintiri din viața mea si care mi-a intrat în ADN. Stăteam in fața casei bănațtene, trainice, de 100 ani la.o răscruce de drumuri cu fântanâ și tresarea inima mea de bucurie,și tot stresu!l Bucurestiului cu care venisem acolo dispărea instant...și privind căprițele spuneam la.nesfârșit ,,Sara pe deal buciumul suna cu jale....." Apoi se înnopta, ma așezam pe niste bolțari și priveam cerul cu stele.până mă dobora somnul. Iti multumesc Anca.
serban
Ieri seară am văzut "Ultima transhumanță". Răcit, cu dispoziția afectată de o intervenție stomatologică nu prea grozavă, cu gândul la întâlnirea cu o doamnă care mă detestă deși nu ne cunoaștem, cu gândul la alte multe și stupide griji ale zilei, am privit filmul cu ochiul critic al cuiva dispus să vadă imperfecțiunile tehnice mai mult decât frumusețea duhului. Dar duhul filmului este acela despre care vorbește Anca. Am citit cronica și m-am gândit că mâine voi merge din nou să văd filmul și să mă lepăd de mine și de duhul timpului comprimat absurd într-o scorbură de beton. Oi nu am, la școală nu mai merg... Măcar la un film care merită să fie respirat!
Anca Stanciu
Mai că l-aș revedea și eu! Dar, atenție, nu e mâine, ci duminică la 16, la același MȚR!
Ecaterina
Foarte sugestivă prezentarea, comparația. Ciobanii au rămas aceiași, dintotdeauna - sunt iubiți de Domnul... Au fost invitați la Nașterea Lui, împreună cu Puterile Cerești și cu magii de la răsărit. Sunt puternici dintotdeauna, numai ei și Dumnezeu. Fără frici.
Anastasia
Vai, ce film fain și adevărat! Sper că-l voi putea găsi cândva pe YouTube.
Cosmina
Extraordinară perspectivă! Mulțumesc!
Daniela Costache
Da... eu am crescut la bunici, iar după primii 7 ani de viață, educația mea a fost întreruptă de "civilizație" :))) Am crescut în natură, mergeam cu caprele la păscut și viața avea alte repere, care nu puneau accentul pe obiective, ci pe relații. În neamul meu, bunicii atât din partea mamei, cât și cei din partea tatălui, au fost crescători de animale și sunt foarte nostalgică după lumea în care omul și animalul încă se înțelegeau, aveau un limbaj propriu. Eheee... faine vremuri...
Anca Stanciu
Deși n-ai văzut filmul, cronica ta e mai bună ca a mea :))
Andreea M.
Sper să ajung să văd filmul de care zici. Până atunci, cuget la cuvintele tale. Sunt ca un film. În care actorii suntem noi. Să luăm aminte, aș zice!
Georgiana
N-am ajuns încă la film, dar ne-ați mai dat un imbold să mergem... Cât de bine ați redat, în doar câteva cuvinte, paradoxul hăituielii noastre...! Mulțumim.