Filă de jurnal. Essex. Prima zi

Sâmbătă, 17 octombrie 2026

Ne trezim la ora 3:30 dimineața. Pe la ora 4:00 ajungem la aeroport și ne așezăm la rând pentru verificare. Daniel, soțul meu, se uită pe telefon și descoperă că avem o întârziere de șapte ore. Ohhhhh, nu! Șaaaapte ore?... Enorm, nu credeam că se poate așa ceva! Ce facem acum? Stăm aici? Nu vreau! Simt că nu am aer, nu mă pot liniști. Daniel însă nu se tulbură, îmi spune calm: „Ce să facem? Așteptăm!”. 

Mergem la etaj, unde este capela „Sfântul Ilie” și ne închinăm. 

Apoi trecem în cealaltă parte, acolo unde sunt și alții ca noi. Ce de oameni! Doaaaamne! Ce fac oamenii adunați în acest loc de așteptare?  Mănâncă, beau, vorbesc, fac cumpărături, se uită pe telefon, citesc, dorm, visează… Multe și diverse preocupări. 

Mă liniștesc și eu. Îi povestesc lui Daniel despre peripețiile mele din perioada în care umblam singură prin lume. Citim împreună din cartea Sfântului Sofronie Saharov: „Căutând desăvârșirea în lumea artei”. Și timpul trece.

 ...În sfârșit, zburăm! Trecem de stratul gros de nori și ajungem la lumină. Altă perspectivă! Un spectacol uimitor! Parcă aș zbura cu avionul pentru prima oară. Poate și ultima, nu știu. 

„Ești pregătit de veșnicie?”... Așa mi-a venit să-l întreb pe soțul meu, de fapt pe mine mă întrebam. El răspunde: „Mila Domnului!”, dar pe mine mă pătrunde un fior de teamă. Orice se poate întâmpla, iar eu nu sunt pregătită. Vreau acasă! 

Mă rog și mă uit la nori. Unii par a fi munți, alții valuri... Mă las furată de frumusețea lor și închid ușa gândurilor legate de moarte.

Deasupra e detașare și eliberare. 

După trei ore coborâm cu picioarele pe pământ, la propriu și la figurat. Trecem peste un episod foarte neplăcut: o certă urâtă între doi oameni dezumanizați, pe care nimeni nu îndrăznește să-i oprească. Mă uit disperată la Daniel, care îmi spune: „Așa e iadul”.

„Ține-ți  mintea in iad și nu deznădăjdui”, de la Sfântul Siluan. 

Un indian ne duce până la mănăstire. Ajungem chiar înainte de vecernie. 

Prima maică pe care o întâlnim și cu care vorbim este româncă. Ea conduce strana. 

Intrăm și noi. Și, cum afară înghețasem, m-am așezat pe o băncuță deasupra caloriferului cald. Ce bine e! Mulțumesc, Doamne! 

Kirie eleison! Lord have mercy! Gospodi pomilui! 

Se cântă in trei limbi într-o slujbă. Plus a patra, în capul meu, limba maternă. 

Pare amețitor, dar nu e.

Mă ia somnul, m-aș întinde să dorm acolo, pe jos. 

După vecernie e și utrenia. 

Și apoi suntem invitați la masă. 

Se face târziu, 20:30, iar noi nu avem cazare. 

Îi dau inima pictată Maicii Mariam, care îmi spune că mănăstirea este închisă pentru pelerini. Ne-a scris pe o hârtie două nume de orășele din apropiere. Am început să căutăm pe net. 

Era cam târziu, nu aveam nici mașină și era foarte rece afară. 

Daniel era cu nădejde: „Găsim noi ceva!”. 

Eu i-am spus Sfântului Sofronie: „Am ajuns până aici, acum ajută-ne să și dormim undeva!”. 

Eram pe hol, când a ieșit de la trapeză un om care a trecut pe lângă noi și ne-a întrebat:

„Do you need help?” („Aveți nevoie de ajutor?”) 

După ce i-am spus în câteva cuvinte despre situația noastră, a spus brusc: „Haideți cu mine! Vă duc la mine acasă. Puteți sta într-o anexă”.

Uaaau! Ce tare! 

Cu toate că în mintea mea „o anexă” nu suna tocmai atrăgător, daaaar ce mai conta! O noapte o să rezist. Spre bucuria mea, anexa era, de fapt, o căsuță drăguță, cu toate cele de trebuință în ea. 

„Puteți sta cât aveți nevoie, fără să plătiți!”. 

Așa lucrează Dumnezeu! 

Nu îmi vine să cred, însă sunt prea obosită să mai „procesez” ceva. 

Aceasta a fost prima zi la Essex. 

(va urma)

Ioana Todor

Fotografii de Ioana Todor