Astăzi mama împlinește optzeci și cinci de ani.
Când eram copil, aveam în casă o fotografie în care apărea alături de un băiat. Era foarte tânără, cu părul împletit în două cozi și purta hainele bune, așa cum se îmbrăcau fetele de la țară când mergeau la oraș sau în zilele de sărbătoare. El era chipeș. Se țineau de mână.
Am întrebat cine era.
Mi-a spus că fusese un băiat din sat care îi făcea curte.
Mai târziu mi-a povestit că plecaseră împreună spre Cluj, ca să dea la școala de coregrafie. Au făcut drumul pe jos, desculți.
Au fost admiși amândoi.
S-au întors acasă.
Familia nu avea bani ca ea să poată rămâne la Cluj și să urmeze cursurile.
În copilărie, explicația aceasta nu mi se părea tragică. În lumea în care crescusem, lipsa banilor lămurea multe și rareori mai era nevoie de alte cuvinte. O dorință putea să dispară din viața unui om dintr-un motiv atât de simplu.
S-a căsătorit și a avut doi copii, pe sora mea și pe mine. Aproape toată viața a muncit într-o fabrică, în trei schimburi. Am cunoscut bine plecările cu noaptea-n cap, serile în care se pregătea de lucru, somnul la ore nepotrivite pentru ceilalți și oboseala.
Fata care mersese desculță la Cluj îmi părea o altă persoană.
După clasa a patra, când a venit vremea să mă gândesc la un liceu, mă atrăgeau artele plastice, muzica și coregrafia. Le luam pe toate în serios. Am ales, în cele din urmă, Liceul de Arte Plastice.
Doamna Zoe, profesoara mea de cor, a regretat mult. Ar fi vrut să merg la muzică.
Mama m-a lăsat să aleg.
Nu-mi amintesc să fi pomenit atunci întâmplarea cu admiterea la coregrafie. Povestea ei a rămas undeva în urmă, fără să intre în hotărârea mea.
După 1990, am văzut-o într-o seară urmărind la televizor un spectacol. Sylvie Guillem dansa într-o coregrafie de Mats Ek. Mama o privea cu o atenție și o bucurie care m-au surprins.
M-am uitat la ea mai mult decât la ecran. Femeia care se trezea pentru schimbul de dimineață și fata pornită desculță spre Cluj se aflau în aceeași cameră.
Când o vizitez, îi privesc adesea mâinile. Au trecut prin fabrică, prin munca în schimburi, prin mâncarea pregătită zi după zi, rufe, sacoșe, ierni, boli, drumuri și toate treburile despre care într-o familie se vorbește puțin, fiindcă a doua zi trebuie luate de la capăt.
Astăzi mama are optzeci și cinci de ani.
Când o privesc, fata din fotografie este încă acolo.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Noemia Prada