De câte ori se apropia,
Cu șovăială, de-o oglindă,
Din unda de cristal ieșea,
Pocindu-i mutra într-o farsă,
Un personaj respingător.
Din ce în ce mai umilit,
A început să se ferească
De tot ce-l reflecta la chip,
În băi, pe holuri și-n saloane.
Într-un târziu, se liniști,
Pe malul unui râu sihastru
Și cum se apleca-nsetat
Să bea din apa străvezie,
Îi răsări un nou obraz
Care, zvâcnind, o luă la vale,
Cu pești și ierburi de argint,
Urmat de altul, în plutire,
Și mai frumos, căci nu dura,
Iar cel ce-i luase iute locul,
Era la față de nespus...
Monica Pillat
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!