.webp)
Ceea ce urmează să fac este o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt bucăți foarte scumpe din sufletul meu. Mă tem să nu fiu rănit din neatenție sau neștiință. Îmi voi lua măsuri de precauție, voi păstra o anumită distanță, dar voi spune ce am de spus până la sfârșit.
Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleități și pretenții literare. Relatez pur și simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu emit idei noi, nici nu sondez scenarii seducătoare. Mă limitez la a expune întâmplările pe care le-am trăit. Niște întâmplări uluitoare, de necrezut pentru omul contemporan obișnuit, pe care nici eu însumi nu le pot pătrunde cu mintea. Mai presus de fire, cutremurătoare, stranii, izbitoare, aducătoare de cunoaștere, ele produceau adevărate furtuni în ființa mea. De aceea, voi dezvălui și sentimente personale, de vreme ce și ele sunt rezultatul acestor întâmplări.
Omul obișnuit... acest Procust care urmărește să aducă totul la măsurile lui, pentru a nu fi deranjat din „fericita” lui letargie. Va ironiza, va calomnia, va denatura, va urî, va combate, va înlătura tot ceea ce îl depășește. Nu acceptă să gândească; televizorul l-a făcut să urască rațiunea. Nu admite să se problematizeze, e prea epuizant. Civilizația contemporană l-a fragilizat considerabil, le vrea pe toate ușor. În felul acesta rămâne la suprafața vieții, încătușat numai în lucrurile materiale. Este mort duhovnicește. „Trăiește” strict biologic, numai cu trupul. Tot interesul lui este centrat în aria funcțiilor fiziologice. Astfel dobândește o tot mai pronunțată alipire de materie, de lucrurile materiale. El a disprețuit realitatea cea mai înaltă a ființei sale: sufletul său veșnic, și s-a atașat exclusiv de trup. Astfel a ajuns numai trup și s-a condamnat pe sine la o viață lipsită de demnitate. „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor”, spune Scriptura (Psalmul 48:12).
Există însă cu adevărat oameni care își pot elibera mintea și sufletul din atracția hipnotică a modului contemporan, materialist, de viață, oameni care pot comunica și primi mesaje duhovnicești, care au puterea și tăria de a schimba tot ceea ce trebuie schimbat spre mai bine, care au îndrăzneala de a face marele salt, care au smerita năzuință de a ajunge la izvorul duhovnicesc al lumii, la izvorul vieții, la Duhul cel Sfânt, la Dumnezeu. Aceștia salvează măreția omului în epoca noastră ‒ o epocă a trivialității și ignoranței. Mă plec în fața lor ca un umil slujitor, și le cer dintru început iertare pentru lipsurile și neajunsurile mele...
Dionysios Farasiotis
.webp)
Cine este Sfântul Paisie Aghioritul?
Sfântul Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, se trăgea dintr-o familie din Farasa Capadociei. A fost botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul, care a și profețit că pruncul va ajunge călugăr. Și-a manifestat de mic dorința de a îmbrățișa viața monahală, lucru care avea să se întâmple la vârsta de 30 de ani. S-a nevoit în Sfânta Mănăstire Stomiu (Pind), în pustia Sinaiului (Egipt), dar mai ales în Sfântul Munte, unde a petrecut cea mai lungă perioadă a vieții sale. A trăit monahismul la măsura nevoitorilor din vechime, singur într-o chilie, în pădure. Era foarte sărac în cele materiale, foarte simplu și blând în felul de a fi. Nimic nu era fals în el, după cum nimic strident. Din inima lui se revărsa iubire către toți.
Dobândise încă din timpul vieții o faimă uriașă, fără ca vreun ziar sau vreo emisiune să vorbească vreodată despre el. Faima lui s-a transmis din gură în gură. Mii de oameni mărturisesc în scris cum au primit binefaceri prin puterea sa făcătoare de minuni. Avea renume de sfânt încă din timpul vieții. Într-o zi obișnuită îl vizitau la chilie o sută-două de oameni, pentru a-i cere sfatul, iar când ieșea din Sfântul Munte, mulțimi de oameni veneau să-i primească binecuvântarea. Mii de persoane așteptau la rând, până în zori, pentru a vorbi un minut-două cu el. Și, chiar și în acest scurt răstimp, mulți primeau pe loc dezlegare de la toate problemele; alteori, o primeau mai târziu, datorită rugăciunilor Părintelui.
Prin viața lui sfântă și prin puterea sa făcătoare de minuni, le-a descoperit oamenilor lumina lui Hristos și puterea lui Dumnezeu. S-a spus adesea despre el că a fost un dar al lui Dumnezeu pentru vremea noastră.
A adormit întru Domnul la 12 iulie 1994, fiind înmormântat la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” de la Suroti. Mormântul său a devenit loc de închinăciune și izvor de tămăduiri, Cuviosul continuând să facă minuni și după adormirea sa.
Rădăcinile mele
Îmi amintesc că l-am întrebat odată, plin de nedumerire, pe bătrânul Paisie:
- Părinte, dar de ce mi s-au întâmplat mie toate aceste minuni?
- Pentru că de mic copil tu nu doar că n-ai fost ajutat, ci ai mai fost și împins spre rău; erai îndreptățit să primești un astfel de ajutor dumnezeiesc, iar Dumnezeu ți l-a dat pe tot dintr-odată, mi-a spus el și m-a mângâiat.
M-am contrariat și mai tare! De unde îmi cunoștea bătrânul copilăria? Cum reușise să-mi evalueze întreaga viață și să tragă concluzii atât de precise?
Mai târziu, după ce l-am cunoscut mai bine și m-am convins cine este Părintele Paisie, am început să caut în trecutul meu întâmplările care mi-au trasat drumul de mai târziu...
* * *
Tata aducea mereu cărți în casă, chiar dacă nu le citea. Pe mine mă atrăsese de mic lectura. Eram în clasa a V-a când am descoperit acasă o carte cu paginile netăiate: „Puterea autoconcentrării. Metode pentru dezvoltarea memoriei și a rațiunii” de Raul Jackot.
„Mă va ajuta să învăț formulele la matematică”, m-am gândit eu. În realitate, nu m-a ajutat la nimic. Am luat-o și am început să citesc. În casă pe nimeni nu interesa ce făceam eu. În afară de o anumită filosofie legată de om și de puterile ascunse ale minții, cartea propunea și niște exerciții practice pentru dezvoltarea memoriei, pentru creșterea puterii de concentrare și pentru controlul gândurilor. Am fost într-adevăr impresionat și m-am apucat să fac exercițiile din carte. Peste mulți ani, student fiind, am ajuns la un contact mai profund cu yoga. Mi-am dat seama că acele exerciții din copilăria mea erau asane yoghine „laicizate”. „Acest scriitor, Raul Jackot, pesemne că a fost yoghin”, mi-am spus atunci cu convingere.
În adolescență mă frământau deja multe întrebări despre lume și despre mine însumi. Îmi amintesc că pe la 12-13 ani am petrecut o vară întreagă aproape singur, adânc preocupat de aceste lucruri. Îmi evitam prietenii, care nu făceau decât să joace fotbal. Cu unul-doi dintre ei discutam când și când. Își puneau anumite probleme, dar nu la intensitatea la care o făceam eu. Întrebarea fundamentală, de al cărei răspuns depindeau toate celelalte răspunsuri, era: „Există sau nu există Dumnezeu?”.
Mi-am dat seama repede că raportarea mea la lume, maniera în care înfruntam toate evenimentele, întreaga mea viață depindeau în chip absolut de răspunsul pe care l-aș fi dat la această întrebare. Mă problematizam intens, citeam cărți, discutam cu anumiți prieteni, dar nu ajungeam la nici un liman. Prietenii mei, când mă întâlneau în plimbările mele solitare pe vreun pod sau prin pădure, mă tachinau: „Ce s-a întâmplat? Ai răspuns la întrebare? Există sau nu există Dumnezeu?”. Puțini îmi înțelegeau și respectau zbuciumul. Pe ceilalți pur și simplu nu-i interesa și preferau să bată mingea. Dacă nu i-aș fi ajutat la lecții, și dacă n-aș fi fost atât de înalt și de bine legat, n-aș fi scos-o ușor la capăt cu ei.
Tata a remarcat frământarea și dragostea mea pentru lectură. Răscolisem toată biblioteca din casă. „Hai să te duc la un prieten al meu, să-ți dea niște cărți. Are multe și bune!”, mi-a propus el. Și așa, într-o după-amiază, am mers împreună în vizită la acea cunoștință și am luat câteva cărți. Cea care m-a influențat covârșitor a fost cartea lordului Bertrand Russell, „What I believe” („Ce cred eu”). Primul capitol, având în jur de șaizeci de pagini, purta titlul „Pentru ce nu sunt creștin”. Această carte mi-a schimbat cursul vieții. Din clipa aceea nu m-a mai interesat creștinismul.
Bertrand Russell se declara ateu; cartea n-a reușit totuși să mă convingă că nu există Dumnezeu, după cum nu mă încumetam nici să susțin cu certitudine că există. Problema a rămas suspendată, fără răspuns. Dar Russell a reușit să mă distanțeze de religia creștină și de preceptele ei, față de care n-am mai arătat nici un interes. Adevărul e că nu întâlneam nici o replică serioasă venită din partea creștinilor. Revistele și cărțile creștine care mi-au căzut în mâini aveau un nivel pueril în comparație cu cartea lui Russell. Pe atunci nu descoperisem încă adânca tradiție patristică.
Lordul își făcuse datoria ‒ mi-au trebuit alți zece ani pentru a decide să înfrunt iarăși întrebarea dintâi: „Există sau nu există Dumnezeu?”. Între timp trecuseră multe peste sufletul meu. Tentații ideologice, teorii politice și filosofice, mișcări sociale (cum a fost din mai 1968), hippy, muzică rock, partide, sindicalism, night cluburi și multe altele. Căutam nesățios odihna pe care o aduce adevărul.
- Drama ta este că ai o minte strașnică, asemenea unui Mercedes ‒ dar n-ai frână! Din pricina asta te-ai accidentat rău. Oprește-te să mai faci experiențe pe tine! Cât ai să reziști? Mintea poate să îndure mult, dar nu trebuie s-o lovim, ca să vedem când va ceda...
Așa mi-a spus, după ani de zile, Părintele Paisie, la prima noastră întâlnire.
(va urma)
Din „Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie”
Editura „Paisios”, 2019
Traducere de Ierom. Teofan Munteanu
Vezi și: