Cu câteva săptămâni în urmă citeam un excelent curs despre „principii și metode în actualizarea Predicii”, pe care mi-l trimise bunul meu prieten, Părintele Constantin Necula, de la cursurile din cadrul pregătirii pentru obținerea gradelor profesionale de către personalul clerical, în care insista în mod esențial asupra conceptului delicat al „actualizării predicii”, precizând că „a actualiza nu înseamnă, sub nici o formă, a altera, a modifica sau a negocia Adevărul veșnic al Evangheliei pentru a-l face mai «plăcut» sau «acceptabil» unei lumi secularizate. Adevărul nu se schimbă; Hristos este «același ieri și azi și în veci» (Evrei 13:8). Actualizarea, în sensul ei ortodox și autentic, este un proces de recontextualizare, o artă duhovnicească de a înveșmânta un conținut neschimbat într-o formă lingvistică, culturală și existențială pe care omul de astăzi o poate înțelege, primi și, cel mai important, trăi. Este arta de a traduce mesajul divin în limbajul inimii contemporane, fără a-i trăda esența”.
Acest concept despre care ne atrage atenția Părintele Necula este exemplificat în mod strălucit de către Radu Iliescu și Silviu Man în cartea „Evanghelia pentru cei blocați în trafic” (Editura Doxologia, 2024), o carte scrisă la patru mâini − eseuri omiletice, care aduc anumitor pericope evanghelice, alese de autori, o savoare cu totul aparte, realizând un mixaj solid între realitatea imuabilă a tradiției patristice și zilele frământate și schimbătoare ale lumii în care ne facem veacul.
Autorii ne invită „să aprindem luminile de întâlnire” și să fim atenți la configurația traseului spre Împărăție, făcând tot ce este omenește posibil pentru a nu rămâne „blocați în traficul interior”, care nu mai întrevede căi de ieșire − de fapt, să redescoperim propriile trasee sufletești care ne duc mai aproape de Țintă.
Se pare că pentru cel blocat în trafic timpul se trăiește diferit. Cei care au experiența traficului pe Valea Prahovei, ca să dăm numai un exemplu, știu despre ce vorbesc. Relația cu ceilalți se schimbă, ne avertizează autorii, „suntem departe de aproapele nostru” și invadați de traficul de informații al propriilor telefoane, care ne dau senzația unui dialog real cu un posibil aproape. Chiar dacă lasă impresia unor texte ce pot fi citite între două semafoare, sugestia mea ar fi de a le citi în tihnă, cu creionul în mână, deblocați de traficul aglomerat al minții, și pătrunși de cuvântul roditor al unor exegeze inspirate.
„Nu textele sacre au murit,
ci noi suntem incapabili să le simțim viața”
În acest vacarm existențial, cartea de față ne invită la o introspecție evanghelică de mare rafinament teologic, o lecție hermeneutică de care avem nevoie dacă ne vrem „oameni întregi – nu mașini, nu date, nu victime, nu rătăcitori”, ci cei ce caută drumul spre Lumină.
Scurtul meu comentariu asupra cărții ar porni de la unul din eseurile lui Radu Iliescu intitulat „Întâlnirea cu Dumnezeu”, o veritabilă proză scurtă, în care autorul ne propune inițierea unui propriu „drum al Damascului”, reamintindu-ne povestea magilor și a întâlnirii lor cu Dumnezeu, dându-ne de înțeles că „una e să citești a posteriori, și alta e să trăiești în chiar miezul ei”. Involuntar mi-am adus aminte de excelentul roman al lui Adrian Popescu „Cortegiul magilor” și de povestea lui Andri, servitorul astrologului Balthazar.
Eseul pornește de la o realitate care ne-ar putea „reconfigura traseul” către întâlnirea cu Dumnezeul din noi cu ajutorul Sfintei Scripturi, pe măsură ce exercițiul lecturii ar fi mai responsabil: „Uneori trecem cu prea mare ușurință peste lucrurile extraordinare pe care ni le oferă textul sacru. Citim fugitiv, când ar trebui să ne oprim la fiecare verset și să încercăm să-l trăim. Eu cred că textele pot fi mirosite, pipăite, văzute, pot fi încercate cu rațiunea și repetate isihast. Nu textele sacre au murit, ci noi suntem incapabili să le simțim viața așa cum se cuvine. Ar trebui să ne mirăm de fiecare virgulă, să facem tumbe printre cuvinte, doar-doar ni s-ar înmuia oasele și ni s-ar dezlega cartilagiile ruginite. Nicăieri mai mult decât în textul sacru nu este profunzimea mai incompatibilă cu cantitatea. Eu sunt pentru îmbrăcarea textelor sacre ca niște haine”.
În această cheie ar trebui citite eseurile din acest volum, ca invitații de a nu rata întâlnirea cu Domnul. Aceasta necesită propria introspecție, pe măsură ce pericopele biblice deschid perspective noi de interpretare, ancorate în realitatea pe care o trăim. Modul în care realizează această interpretare nu coboară standardul Evangheliei la nivelul lumii, ci cheamă cititorul să se ridice la înălțimea Cuvântului. De aceea, chiar dacă nu-și propun, textele exemplifică principiile unei omiletici actualizate: au în centru autoritatea lui Hristos, prezintă un grad înalt de adaptabilitate la discursul lumii de azi, după modelul oferit de Hristos, și au ca scop revelarea centralității Împărăției.
Altfel spus, mi-aș dori ca această carte să intre în portofoliul de lectură obligatorie al viitorilor și actualilor preoți, dar și a cât mai multor credincioși preocupați de înțelesul și folosul Evangheliei în lumea de azi.
„Fericiți cei ce-și șifonează
costumul de firmă”
Ar merita analizat fiecare eseu în parte, dar, din lipsa spațiului, aș pune în discuție doar o temă de meditație.
Eseul lui Silviu Man despre Zaheu vameșul, „Fericiți cei ce-și șifonează costumul de firmă”, este o pericopă evanghelică cunoscută de foarte mulți care respiră în arealul Bisericii, „o istorie despre puritatea latentă chiar și în cei mai neiubiți oameni”. Exegeza Evangheliei ne face să înțelegem, dincolo de ipocrizia „opiniei publice”, că omul are șanse reale de mântuire, indiferent cât de ridicol sau plin de păcate îl consideră lumea.
Este un fel de a răspunde unei alte întrebări ce apare în aceste eseuri: „Când ai tot ce ai nevoie, unde pui surplusul de care nu ai nevoie?”. Parabola bogatului căruia i-a rodit țarina răspunde omului de azi prin atenționarea față de lipsa proporțiilor dintre necesitate și lăcomie. Zaheu este mai viu în lumina acestei întrebări decât celălalt bogat, pentru că el nu tratează surplusul ca pe ceva de care nu se poate lipsi, din contră, este capabil să ofere „împătrit”. O lecție pentru duhul lumii noastre, care se închină idolului supraabundenței. Riscul acestei „închinări” ni-l creionează exegetul: „alimentându-și sufletul doar cu materie, omul nostru (și zic „nostru” pentru că e întru totul „de-al nostru”) se preface el însuși în materie… pentru că vremea de azi ne livrează confortul, relaxarea, hrana și băutura ca scopuri, și nu ca mijloace; ca destinații, nu ca popasuri în drumul nostru către Altceva”.
Cartea de față m-a deblocat din traficul interior, făcându-mă să-mi reaprind „luminile de întâlnire”, să regândesc relația mea cu textul sacru și cu exegeza lui, în aceste vremuri care ne vor deconectați de Tradiție. Cartea ne spune că cine vrea să se abată de la Tradiție se va întoarce la ea când va fi pregătit să ridice ochii spre cer, chiar și blocat în trafic între două semafoare.
Pr. Cristian Muntean
Fotografie de Enzo Varsi / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!