Evanghelia lui Hristos și „Evanghelia” noastră

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

O mare problemă a creștinilor din zilele noastre este că citesc tot felul de cărți, folosesc internetul, urmăresc site-uri care arată starea de decădere și de îndepărtare de Dumnezeu, dar nu citesc Sfânta Scriptură și viețile sfinților, care reprezintă „televiziunea noastră duhovnicească” și „site-urile noastre duhovnicești”. De altfel, viețile sfinților sunt adevărata istorie a Bisericii.

Astfel, când citim în viețile sfinților cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu, dobândim curaj și trecem mai ușor peste propria noastră durere. Când iubești cu adevărat pe cineva – chiar și la nivel omenesc –, nu mai iei în calcul sacrificiile. Cercetătorul îndură toate greutățile pentru a face descoperiri științifice. Femeia, atunci când dorește să devină mamă, știe că va trece prin greul sarcinii, că în acea perioadă întregul ei organism se va transforma, știe că va trece prin durerile nașterii, prin perioada alăptării, dar își asumă totul din dragoste pentru copil, din dragoste pentru viață.

Așa se întâmplă și cu sfinții, la un alt nivel. Problema noastră este că ne place confortul, lumea simțurilor, viața patimilor, fericirea materială, care aduc cu ele un alt fel de durere, mai greu de purtat decât durerea dragostei pentru Hristos. Suferința pentru Hristos este plină de dragoste și sănătate duhovnicească, în timp ce durerea lumească este plină de boală.

În plus,ne place să ne victimizăm, adică să spunem că vremurile în care trăim sunt grele, că ispitele sunt multe, că suferim mai mult decât oamenii altor epoci – și de obicei facem asta pentru a ne îndreptăți pe noi înșine. Aceasta se numește „ispita victimizării”: tendința de a spune că toți ceilalți sunt de vină, mai puțin noi înșine.

Dacă însă comparăm epoca noastră cu epoca primilor creștini, cu viața creștinilor din timpul persecuțiilor, sau chiar cu viața creștinilor care trăiesc astăzi în condiții de război – de exemplu a ortodocșilor din Siria, care zilnic se confruntă cu moartea, cu boala, cu foamea, cu martiriul, cu pierderea locului de muncă din pricina credinței lor în Hristos –, atunci vom vedea că noi nu suferim chiar atât de mult, ci că ne aflăm chiar într-o situație bună.

În orice caz, atunci când simțim că avem multe ispite, trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu, prin rugăciune și credință, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Bisericii noastre. Trebuie să citim zilnic minunații psalmi ai lui David, viețile sfinților noștri și să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima. Cine iubește, acela jertfește totul și nu mai simte greutățile și încercările.

Temelia vieții creștine

Cred că noi, clericii și creștinii de astăzi, chiar și monahii, avem o moștenire bogată și măreață și nu numai că o disprețuim, ci adesea o ignorăm sau o deformăm. În ultima vreme, văzând ce se transmite prin site-uri și, în general, prin internet, mă preocupă faptul că nu trăim Evanghelia propovăduită de Hristos și de Apostoli, ci trăim și predicăm o altă Evanghelie, a noastră. Se întâmplă ceea ce scrie Apostolul Pavel către creștinii din Galatia: „Mă mir că așa de repede vă abateți de la Cel ce v-a chemat, prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie” (Galateni 1:6).

Evanghelia lui Hristos este o evanghelie a pocăinței, a nevoinței, a luptei cu diavolul. Noi urmăm „o altă evanghelie” – evanghelia fericirii lumești, a plăcerii, a iubirii de sine și a egoismului. Pretutindeni, chiar și între creștini, domină viziunea lui Epicur asupra vieții, care recomandă: „Nu vă temeți de Dumnezeu! Nu vă temeți de moarte, căci sufletul nu mai există după aceea! Nu vă îngrijorați, pentru că binele este ușor de dobândit! Nu vă temeți, pentru răul este ușor de îndurat!”. Este exact ceea ce a spus, atât de expresiv, Apostolul Pavel: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (I Corinteni 15:32). Așa trăiesc majoritatea creștinilor în vremea noastră.

Trebuie ca noi, creștinii ortodocși, să învățăm care este temelia vieții creștine, anume curățirea (eliberarea de plăcere și durere), luminarea (eliberarea de uitarea și necunoașterea lui Dumnezeu) și îndumnezeirea (depășirea închipuirii), potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul. Aceasta este metoda duhovnicească a tămăduirii omului, care se rezumă la practică (curățirea) și contemplație (luminarea și vederea lui Dumnezeu)  Trebuie să înțelegem că Biserica este un spital duhovnicesc care îl tămăduiește pe om.

Sfântul Sofronie de la Essex, Athonitul, spunea că, atunci când a ajuns în Sfântul Munte, primul său Părinte duhovnicesc i-a zis cum să se roage: „Să nu-I adresezi lui Dumnezeu cereri mici, ci de la un Dumnezeu mare să ceri numai lucruri mari”.

Scopul vieții noastre este înalt: să devenim sfinți. Nu putem să-I cerem lucruri mici unui Dumnezeu mare. Cineva ar putea spune că acest lucru este greu. Însă „cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18:27). Suntem creați pentru cele mari și veșnice, și nu trebuie să ne lăsăm acaparați de cele mărunte și trecătoare. Suntem vulturi ai Duhului, meniți să zburăm pe cer, nu viermi care să ne târâm pe pământ. Suntem „ființe teologice” și trebuie să urcăm dincolo de cotidian, spre teologia trăită, spre vederea Dumnezeului celui viu. Când vom înțelege acest lucru, atunci totul devine ușor și posibil, prin harul lui Dumnezeu.

Din interviul realizat de Raluca Tănăseanu

Traducere de Tatiana Petrache

„Familia Ortodoxă”, octombrie 2025