Eu, cu poezia

Voi nu știați,
dar
eu, cu poezia,
pipăiam franjurii veșniciei
ba chiar crăpam un pic ușa
de dincolo
ba chiar îmi prindeam degetele-n ea
când, pe neașteptate,
se trântea de la curent

Uneori, nu voiam
nu voiam să știu
și atunci ea,
poezia,
se-mbrăca în haină de voal
și-ncet, unde nu mi se
apropia
unduind
și ademenindu-mă
iar eu, ca proasta,
mă duceam
dar tot nu voiam
nu voiam să văd
și țineam ochii strâns, strâns
închiși 

Și atunci
mă prindea de mână,
ca pe-un orb,
și pășeam împreună
pe niște zori extrem de ascuțite

Râzând, în timp ce
lumina
încolăcindu-se pe glezne
ne pătrundea, de jos în sus,
până când vedeam
cu ochii strâns, strâns
închiși

Anca Stanciu