„...încă ne rugăm pentru tot sufletul creștinesc cel necăjit și întristat!”
Un suflet fragil, ca o scânteie într-o clepsidră din cristalul cel mai fin, este lovit permanent de o furtună de frică, ce caută să o smulgă din palmele calde ale Duhului Sfânt. Această încleștare îi provoacă unduiri pe toată suprafața ființei, aidoma unui balon de săpun gata să fie spulberat. Doi nori decupați din noaptea polară, ce-și spun hulitor „mamă” și „tată”, supraîncărcați doar cu sarcini negative, mătură totul de jur-împrejur, cu uragane care sfidează fizica și orice logică. Din spatele unor fulgere negre se aud tunete violente:
- O să te omor! Apoi și pe ea! Și apoi pe mine!
Doi candidați perfecți pentru ospiciu, captivi cu tot cu ea într-o buclă de timp, într-un coșmar real, pe care-l tot amplifică cu decoruri aduse din iad. Terorizată permanent cu suferințe provocate intenționat de ei pentru a le hrăni sadismul vampiric.
Acest suflet torturat și mutilat pierduse clar prima lecție de zâmbet. De mângâiere. Orice experiență normală de copil. I se spunea acuzator că e urâtă, handicapată și proastă. O inutilă vinovată de toate acestea. Când am întâlnit-o la început, mi-a adus un eseu în care își descria cel mai cumplit dușman, care îi ruinase viața și pe care îl ura de moarte. Textul era perfect din toate punctele de vedere și pedant. Mi-am dat seama că tocmise AI-ul să stilizeze tot urâtul și veninul pe care-l adunase în forma infinitului clepsidrei ei. Am zis că, dacă a identificat un asemenea dușman teribil, poate facem o strategie defensivă sau ofensivă. Mirată de incapacitatea mea de a-mi da seama despre cine e vorba, cu seninătate a zis:
- Cel mai mare dușman al meu sunt eu!
Așa cum ceilați copii erau învățați și încurajați să iubească și să se iubească, ea fusese modelată în mod contorsionat să se urască. Ciudat este că numai pe ea se ura.
Am privit-o mai bine. O fărâmă de om ce nu corespundea deloc descrierii monstrului cu gheare și șapte capete care scuipă foc. Revoltat de marele neadevăr, am strigat:
- Dar ești frumoasă, deșteaptă și sănătoasă!
A stat preț de câteva clipiri să cântărească dacă nu cumva, printr-o prefăcută milă, vreau să-i fur singura ei avere, ura de sine. Adevărul și căldura au învins. Au făcut să răsară cel mai frumos zâmbet. Cred că primul. Apoi a plecat, dar cred că demonii, fricile, neîncrederea și întunericul alergau grăbite în urma ei, ca să se așeze de unde le exorcizase preț de-o clipă acel zâmbet.
Este la început de liceu. Colegii și profesorii, văzând că se panichează foarte ușor, se albește la față și leșină, au început să o privească ca pe-o ciudată. Nu făceau nici cel mai mic efort pentru a decripta ceea ce era evident. Psihologia inversă a psihologiei inverse! S-au grăbit să lipească pe ea două etichete: una diagnosic, cealaltă soluția. „Nebună” și „Psihiatrie”. Și, culmea ironiei, cei care au fost alertați și somați să rezolve rapid problema au fost tocmai părinții ei. Absurdul absurdului.
„Nebunia” ei atipică pare să deranjeze nebunia devenită standard cotidian, așa că s-au gândit că niște sedative vor amuți strigătele ei disperate după ajutor. O cămașă de forță poate face să dispară din peisaj brațele ei firave și tremurânde, care cerșesc atât de ostentativ atenție și afecțiune. Poate se vor gândi să facă un bine lumii și să o legumizeze și cu niște șocuri electrice...
Să ridicăm împreună mâini la rugăciune, ca să facem ziduri înalte împrejurul ei!
* * *
Am început să scriu joi acest text. Înecat de mâhnire și de revoltă. Cu judecată pământească, o și vedeam sinucisă sau la Psihiatrie. Vineri de dimineață, discutând cu altă fată, am avut marele șoc să întâlnesc un caz copiat la indigo. Ba chiar mai dur, dacă vă puteți imagina! Deși avea tulburări foarte grave de anxietete – aflate sub tratament medicamentos ‒ ce se repercutaseră în starea de sănătate a organelor principale, mi-a mărturisit că Dumnezeu a ajutat-o să reziste și să nu răspundă răului cu rău. Îi dăruise și niște viziuni și experiențe neobișnuite. Cea care o marcase într-atât încât să se decidă să devină medic veterinar a fost faptul că insectele, păsările și animalele vin și se așează pe ea sau lângă ea, căutându-i mângâierile și compania.
Cred că Dumnezeu tocmai mi-a transmis să nu judec cu neputință omenească și cu pripire aceste cazuri. Taina martirajului, indiferent de epoca istorică, pentru cei neluminați de Duhul Sfânt poate părea o absurditate.
George Olteanu
Fotografie de Alina Vilchenko / pexels.com