Maria este diagnosticată de medici cu o sumă generoasă de afecțiuni de natură psihică, majoritatea generate de traumă. Ele sunt evidente, dar, având în vedere mediul ignorant în care a trăit în prima parte a vieții, au fost neglijate constant, ceea ce i-a produs infinită suferință. Intrinsecă și adăugată. De noi toți, care am pus umărul sau privirea.
Cum poți să pui privirea la suferința cuiva? Păi să te uiți pieziș, sceptic, să pleci de lângă ea în biserică, pentru că arată ciudat. Pentru că are sacoșă de rafie. Să strângi copiii de lângă tine și să ieși afară, pentru că o femeie chinuită are un fel de convulsii cu rezonanță sonoră când se roagă și imploră cu voce tare „scapă-mă, scapă-mă”, insistând să rămână aninată în rugi țepoși de rugă atunci când criza declanșată e mai acerbă.
Am pus umărul la suferința din altă lume a Mariei simplu, lăsând loc liber. Cum? Lăsând ca din compas, curat și concentric, covoarele alea de pluș impecabile de la Biserica Rusă, precum niște miriști bej pășunate de empatie zeci de metri în jurul ei făcută cuib la pământ.
Cineva totuși a spus stop. Nu i-a spus să aprindă mai multe lumânări și să facă mai multe porții de colivă, nici să bată mai multe metanii pentru a fi vindecată de travaliul zilei, de durerile facerii propriului sine în fiecare dimineață după o noapte de munci, ca și cum vindecarea ar veni așa, facil și în chip extraterestru. Diagnosticul s-a întâmplat pentru că părintele nostru duhovnic a trimis-o cu recomandare din partea lui ‒ cam acum treizeci de ani, când a cunoscut-o ‒ la medici buni, care să ofere o evaluare, o explicație, documente și posibilitate de tratament și eliberare de rețete recurent.
A făcut asta pentru că o spovedea, o știa pe de o parte; și de revoltă și sfâșiere pe de altă parte, văzând cum e tratată de poliție când e găsită pe stradă. Trebuia să aibă mereu asupra ei hârtii cu care să se apere, pentru că el nu era mereu lângă telefon să vină sau să tragă sfori să o scoată de pe unde o târau umilind-o jandarmii.
…Maria e foarte pudică. E așa de mică, are o teamă zdrobitoare de a se dezbrăca dacă e cineva, absolut oricine, în preajmă. Mai ales bărbați! Ceea ce pentru o femeie ca noi toate e o jenă și un stres, chiar și la doctor, pentru ea este tot una cu „urmează să murim”. I-a rămas de când a fost trimisă la culcare în copilărie și a trebuit să fugă desculță pe geam. Intră în freeze pur și simplu dacă vrei să scoți ceva de pe ea, chiar și un fular.
Nu știu cum sunt angajații spitalelor de psihiatrie care se ocupă de toaleta „cazurilor sociale” aduse de pe străzi (apropo, nu li se spune „persoane”, „oameni”, ci cazuri, de asta am folosit paradoxala alăturare), în momentul de față, chiar nu știu. Dar acum treizeci de ani, dacă o găseau pe Maria dormind pe o bancă, jandarmii o trânteau, o luau pe sus în țipetele ei și rugăciunile ei: nu mă mai duceți acolo la oamenii cu furtunul și fix acolo o aruncau, râzând extaziați.
Judecau cu superioritate, cum facem toți, și când o „arestau”, și când o „lepădau” la psihiatrie. O acuzau cum că refuză să se spele. Maria este o persoană curată. Dar dacă îi amintești de dușul din acea perioadă…
Da, e vorba de dușul acela. De dușul cu furtunul conectat la pompa de mare presiune, cu care se spală băile și mașinile. Așa își băteau joc angajații spitalului de oamenii aduși de pe străzi. Să nu-i atingă, să nu ia păduchi, să nu ia de pe haina deșertului viermi de la pătimitori, să poată ține distanța, îi dezgoleau la piele cu forța și bătaia, și îi spălau cu furtunul cu presiune. Apă rece, evident. După un duș din ăla, Maria mai zăcea de boală o lună.
Dușul privirilor acelor bărbați perverși, disprețuitori, care au smuls și i-au aruncat hainele în sac negru pentru a fi arse și ea internată în pijama a spus că a usturat-o mai mult decât pompa sub presiune. Pompa dădea apă rece, înghețată, dar ea nu de apă rece se teme irațional, ea se teme de foc. Și râsul și privirile lor i-au pârjolit mădularele de fecioară păzită și răs-păzită de Cer, care este în atâta război ucigaș pentru femeie al lumii de azi.
De unde știu toate acestea?
Uneori, în noapte, mă suna, când nu mai putea, și o ascultam uimită, înfricoșată, visam eu însămi urât. Vorbea ore întregi dacă nu închideai. Pentru că nu avea rude să le sune.
Și când nu am mai putut auzi… i-am dat block, i-am dat block.
Am luat compasul crăcănat al antenei 5G și am trasat un cerc și mai uriaș decât cel din Biserica Rusă de acum treizeci de ani, marcat pe plușul covorului bej. Am trasat unul în jurul rețelei mele de telefonie, pentru că n-am mai fost în stare să duc sonor povestea.
Așa cum a coborât la prima primul cunoscut pe care l-a recunoscut și l-a provocat la discuție tare în autobuzul mântuirii ei.
I-am dat block, i-am dat block.
Ce mă fac?
Cosmina Dragomir
Imagine de Daniel Alvarez
Citește alte episoade AICI!