Ei aleargă pe pajiștea din curtea bisericii. Cum îi privesc acum, sub mângâierea cântării psaltice, îmi par raze jucăușe de tresăltătoare lumină cerească. Sunt copiii mei?... Cred că realitatea trupească s-a topit în pulbere de har și sunt copiii Raiului, sunt mărturii ale împreună-viețuirii cu Cerul. Prin curăția lor, Cerurile s-au deschis și s-au pogorât pe pământ!
Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai făcut mamă. Oare aș fi putut vreodată trăi toate aceste clipe dacă Tu nu mă prefăceai dintr-un boț de humă într-o mamă? Îți mulțumesc pentru toate durerile pe care a trebuit să le îndur, căci prin ele m-ai născut. Cu adevărat, au fost durerile facerii. Durerile facerii din ziua plămădirii, până în cea a ieșirii din mitras, și mai ales în fiecare zi a facerii lăuntrice... Răstignirea și Învierea cea de toate zilele!
Îți mulțumesc, Doamne, îți mulțumesc, copilul meu, pentru durerile facerii noastre ‒ a ta ca om, a mea ca mamă. Împreună!
* * *
Cu adevărat adâncă taină, mama... În ea se țese viața prin care Tu, Singurul Carele Ești, ai hotărât a ne face părtași Iubirii Tale! Înlăuntrul ei, precum firul de lână dintr-un caier, se deapănă povestea unui suflet, sângiuri din sângiurile ei, purtând totuși mai departe un suflet nou, nou de tot! Unic și dăinuitor!
Maria Tudor
Fotografie de Anastasia Tribbiani / pexeles.com