Trece un timp și ești tot pe treapta buzelor. Aproape că ți-ai pierdut speranța că ar putea fi altfel, îți spui rugăciunile periodic, rutinal, la un moment dat te prinzi că ochii din interior ți-s mai limpezi dimineața, te prinzi și care e rostul celor două șiruri de patruzeci de „Doamne miluiește”, la început ți se păreau absurde (o dată, de două, hai de trei ori nu ajunge?), e ca un metronom, răsuflarea ți se așază pe respirație, e ca un exercițiu de încălzire înainte de a intra într-o apă mare și adâncă, dar ești tot pe treapta întâi, cea a buzelor, te-ai împăcat cu ideea că dacă Dumnezeu n-a vociferat la caraghioslâcul ăsta de rugăciune o fi având El vreo așteptare, și aștepți și tu în trena Lui, ca o corabie care zăbovește plutind la întâmplare în așteptarea unui vânt bun, trece un timp, poate zile, poate ani, ai avut răbdarea cuvenită și dintr-odată ți se deschide mintea - și mintea ta, până acum pe drumuri, făcând liste de cumpărături și verificându-și programul zilei în timpul în care buzele mărunțeau la psalmi, mintea ta se aruncă în genunchi.
Nu am altă descriere și asta nu e o metaforă.
În ziua aceea, mintea ți se aruncă în genunchi, lângă buzele care citesc psalmii, și pricepi. Cazi în Psaltire ca într-o baie caldă după un îngheț, ți se desfac toate încheieturile de la inimă și pricepi, pricepi! E ca și cum ai aluneca trei milenii și-ai ajunge în ochiul lui David, în spaima și speranța lui, în dorul și setea după Dumnezeu, și pricepi cu mintea și, când te ridici din rugăciune, după ce-ai căzut în sus pe-a doua treaptă, cea a minții, ești pulverizat de uluire și recunoștință. Înțelegi atunci de ce dorm călugării cu creștetul pe cartea asta misterioasă până mai ieri, atât de lipită de inima și de mintea ta de-acum înainte, înțelegi. Nu mai rostești Psalmii pe dinafară, ca pe treapta buzelor, ci dintr-odată îi rostești de dinăuntrul lor, ca și cum s-ar fi deschis o poartă și-ai fi pătruns într-o cetate cu făclii aprinse și cu străzi curate, mirosind a migdal în floare.
Să nu te trufești. Mâine vei fi, poate, din nou pe prima treaptă. Și mâinele de dincolo de mâinele de mâine, și poate luni întregi nu vei mai cădea în sus pe treapta minții.
Dar din nou, ah, din nou, răbdarea. Odată deschisă mintea, se va mai deschide iară, și inima ta și cugetul tău vor dansa, împreună, după ritmul adevărului din vocea lui Dumnezeu.
A doua treaptă, treapta minții.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu