Aveam cândva o răchită mare în ogradă, și în răchită un leagăn.
Prin luna mai se umplea toată, până la cer, de cărăbuși.
Răchita își pieptăna fața crăpată, pe care numai eu o vedeam,
cu palmele bătătorite de vânt, foșnind a somn și a soare,
să poată vedea bine de ei-naintea ochilor
și-și slobozea vesel râsul amar, mlădios de răchită.
Crengile-fire îi atârnau dovedite, ca brațele mamelor bătrâne.
Ei erau mai mulți decât frunzele și lucioși ca frunzele coapte.
Din patru în patru ani se ridica șoptit-potopul cărăbușilor.
De-o șchioapă eram când bunica m-a luat pe sus în zori
și m-a lipit cu fruntea de ramuri: Îi vezi, îi vezi? Nu-i vezi? Niii!!!!
Mirată de încă-astâmpărul meu, mă împingea-n miezul pomului.
Când mi-a simțit încordarea-n genunchi și-apoi zvâcnetul umirii,
m-a lăsat în iarbă și mi-a umplut palmele cu ei rotunzi, țin minte și acum.
Își retrăia copilăria în proaspătă-bucuria-mi de doi ani,
ca de fiecare dată când întâlnea ceva râvnit din trecut
și nu-și dădea voie la dor, cum că e bătrână, că e de muncă,
își lega oftatul strângând nodul basmalei mai tare sub barbă…
Mai apoi, oamenii mari mi-au ucis cărăbușii, mi-au ucis răchita.
Toți copiii fugeau țipând când ploua torențial cu cărăbuși,
atunci când urcau din brazde în pomi din patru în patru ani.
Aterizau în păr, mi se prindeau cu gheruțele de haine și râdeam plin!
Erau mari și grei, adrenalină pură, și zborul lor isca un sunet prelung,
de o frecvență foarte joasă, pe mine mă calma, îl puteam imita din buze
și mă puteam conversa cu siluetele lor masive, cu antenele lor,
nu miroseau a nimic, erau picături-castane cu burta de catifea
care-ți gâdilă podul palmei de râzi și-n somn, și a doua zi.
Nu aveam niciun pic de anxietate, spre uimirea vecinilor.
Nu se teme copcila? Nu se teme!
Eu aveam un leagăn în răchita noastră din ogradă,
o singură scândurică legată cu sfori și prinsă sus de tot,
așa că zburam deasupra pământului precum Dumnezeu.
Nu am avut niciodată mâinile mai împodobite decât atunci
‒ cred că de asta nu pot purta nimic pe mâini acum ‒
și bunica îmi întărea cu zâmbet mirarea din ochi: îs tăț a tăi, îs tăț a tăi.
Dar oamenii mari mi-au ucis mai târziu cărăbușii, mi-au ucis răchita.
Ea-i învățase să-mi cutreiere brațele, îi dojenea că nu megeau drept,
ori că se aburcau pe obraz, eu nu-i înțelegeam pe atunci limba,
dar aveam încredere neștirbită că știe grăi oricărui lucru viu
și oricărui lucru mort ‒ privind-o cu câtă seriozitate poruncește
și unei furci, și unei greble care stă să cadă: șăzi într-un loc!
și cum aia încremenea lipită de șură, sub autoritatea bunicii.
Gândeam că sigur-sigur o aud cărăbușii, și așa, fără mine,
eu abia știam cum mă cheamă și câteva comenzi ușoare, ca ni în sus ori în gios
și când nu pricepeam, mă uitam după degetul Ei și găseam miracole,
că oriunde țintea Ea țâșneau miracole, precum bumbișori sau vrăbii în iarbă.
Folosea tonalitatea aceea calibrată pentru mine și pentru puii de găină,
cu Moșu folosea alt etaj de portativ ‒ vocea ei groasă, tăioasă.
Eu nu băgam niciodată de seamă ce spune, sigur nu era pentru mine,
De asta necazurile oamenilor mari nu mă afectau: pentru că erau rostite
cu gravitatea pe care auzul copiilor o ratează, la fel cu strigătul-scară
pe care urcau cărăbușii din pământ în livezi din patru în patru ani: zbrrrrrrr…
Îmi înfloreau pe degete precum niște magnolii, erau atât de frumoși
și se țineau strâns-strâns ascuțit, că se prindeau cu frică de pielea mea,
Pentru că se țineau pe ei, nu de alta, și asta îmi dădea o stare de confort
pentru că cineva depindea de mine și îmi arăta toată încrederea sa.
Dacă nu erau în răchită și nu erau pe degetele mele,
în altă parte îi păștea moartea, talazul rațelor care pândeau sub copac
și care se revărsa pe țărmul picioarelor mele, alb-spumă de fulgi, ori de câte ori unul cădea.
Cărăbușii cad cum mai cad și oamenii…
Și cărăbușii se țin strâns de degetul dumnezeului lor cum fac și oamenii.
Din patru în patru ani înfloreau, la doi ani ani i-am prins ieșind,
pe atunci aveam voie să stau în leagăn și să mă dau doar ținută,
la șase ani i-am prins iar, era plin de ei peste tot,
pe atunci aveam voie să-mi fac vânt singură în răchită!
La opt ani eram risipită și ștearsă deja într-un oraș mare
și veneam numai în vacanțe, la doisprezece tot așa,
n-am mai avut voie leagăn, intra în conflict cu educația,
apoi… către șaisprezece n-a mai fost iubire pe pământ deloc,
la douăzeci nici eu nu mai existam pentru nimeni deja,
n-au mai fost cărăbuși, dospind în țărnă ca pumnul de aluat
câte patru ani până să poată ieși din brazdă și zbura… Nu.
Am văzut ce făceau, îi ucideau.
Oamenii mari nu înțelegeau cum îmi țipa inima
când loveau în ei cu cornul sapei la prășit cartofi,
îmi ziceau să-i stârpesc asemenea, și eu întorceam capul să nu văd,
auzi, se îngrijorau că jucăriile, descoperirile și iubirile mele
le devorează cartofii, ce zgârcenie pe oamenii mari, ce orbire
să nu-ți hrănești tu bebelușii,
bebelușii cărăbușilor din inima pământului, cu un grăunte de cartof!
După o vreme nu mai era nici urmă de ei,
otrava vărsată pe câmpuri a ucis nu cărăbuși doar,
întreg potopul cel din patru în patru ani a încetat ca fenomen…
Mă ustura sufletul că nu sunt un dumnezeu bun,
că nu-s acolo la fiecare prășit, adică țipăt, că nu pot urla la tata
să nu sfâșie viul ăla alb ascuns patru ani în cuibul de cartofi.
Ce fel de dumnezeu e ăla fără voce pe câmp înaintea tatălui său,
Sunt un dumnezeu de nimic. De nimic.
Am fost cândva Dumnezeul cărăbușilor.
Oamenii mari mi-au ucis cărăbușii, mi-au ucis răchita.
Dar Dumnezeu sigur i-a colecționat pe rând pe toți,
Răchita, Leagănul, pe Moșu și pe Bunica. Și Cărăbușii. Îi are undeva.
La urmă El va înflori inel cu aripi în degetul meu și va privi zâmbind
Cum țin cu grație și îmi contemplu cu admirație mâna,
Ascultând șoapta lor gravă, cu miros de muncă de oameni mari,
De nod de basma strâns rău sub barba bătrână, zbrrrrrrrrrrrrrr.
Cosmina Dragomir
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!