„Dumnezeu rămăsese în închisoare...” (II)

Întâlnirea cu Doamna Dr. Galina Răduleanu din seara aceea de sfârșit de noiembrie a anului 2013 a fost pentru toți o „clipă” de neuitat. Convinși – deși nu ne vorbisem dinainte – că în spatele zâmbetului ei mocnit se-ascunde o taină, am asaltat-o, ca într-un război, cu flancuri de întrebări, trăgând nădejde că, într-un sfârșit, vom înțelege. Vom înțelege cum durerea poate fi cuptor curățitor, cum rugăciunea poate curge de la sine, cum să spui „nu”, cum să spui „da”, cum să fie vorba ta „ce e da, da, și ce e nu, nu” (Matei 5:37) – iar nu la jumătate de măsură, cum să-ți ții respirația la Liturghie ca să respiri un aer mai de Sus, cum să spargi zidul inimii închise, cum să tresari la plânsul celuilalt, cum să fii regele, iar nu nebunul, și mai ales, cum să utilizezi săpunul. (A.S.)

- Cum vă rugați în închisoare? Care era pravila?

- Acatiste. Știam pe de rost Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului și Paraclisul Maicii Domnului... Și mă rugam, chiar ajunsesem în ultima fază când puteam să mă rog în timp ce lucram. Nu tot timpul, dar o bună parte din timp.

- Le știați dinainte de a intra în închisoare?

- Nu, acolo le-am învățat și acolo le-am descoperit înțelesurile. Le-am învățat de la alții, care le-au învățat de la alții, care și ei, tot așa, din gură în gură, ca poezia populară. Știu că Paraclisul Maicii Domnului l-am învățat de la o colegă de celulă, care avea 18 ani de închisoare condamnare, și era puțin mai mare decât mine, Viorica Călinescu. Îmi scria pe săpun și eu, după ce citeam, repetam, pe urmă ea-mi scria în continuare, și așa mai departe, până am învățat tot Paraclisul – scris pe bucățica noastră de săpun. Altfel rezona în suflet acolo decât, îmi pare rău s-o spun, decât aici. Altfel... Acolo pătrundea, înțelegeai, făceai corp comun cu anumite rugăciuni...

În închisoare, marea majoritate erau foarte credincioși, erau mult mai credincioși ca mine. Eu eram, să zicem, „categoria ușoară”. Vezi, în închisoare, în lipsuri, iese mai pregnant „animalul”, e un instinct de conservare pe care nu-l poți foarte ușor domestici. Or, acolo erau oameni care trecuseră peste acest lucru, care puteau să renunțe la bucățica lor de pâine pentru un bolnav, care puteau să-și sacrifice timpul lor liber ajutând pe cineva, oameni care aveau o atitudine profund creștinească și foarte înaltă... I-am admirat și pentru smerenia lor, și pentru modul lor de a se comporta, și pentru modul de sacrificiu în gesturile mici, care însemnau foarte mult acolo. Erau vârfuri, erau mult superiori mie.

Oameni care au pus ceva din energia lor, din timpul lor de odihnă, din bucățica lor de mâncare, oameni care nu se repezeau, care își alegeau ultimul loc, ultima bucată de pâine... Pentru mine, oamenii cu care am stat au fost o școală, adevărate exemple pe care le păstrez în suflet. După aceea nu am mai întâlnit asemenea oameni. Acum avem o generație care are numai drepturi, nici o datorie.

„Divide et impera”

În închisoare eu am prins ultima perioadă, în care ei făcuseră o oarecare lărgire, vrând să atragă, vrând să ne arate că s-a schimbat ceva, că ei nu mai sunt aceiași, că între timp au îmbrăcat blana de oaie și se făcuseră, chipurile, mai blânzi.

Între ’60 și ’64 începuseră o altă strategie: Divide et impera. Adică au ales, din rândul deținutelor cu foarte mulți ani și care făcuseră deja mulți ani, pe unele pe care le-au considerat mai posibil de atras, și le-au spus că dacă își schimbă atitudinea lor de fanatism o să poată să iasă din închisoare mai devreme. Și atunci au căzut în această cursă o serie întreagă de fete, care făcuseră opt-nouă-zece ani de închisoare. Și nu numai că au căzut în cursă, dar se uitau chiar cu vrăjmășie la cele care nu acceptau anumite lucruri pe care le cereau, așa, să zicem mărunte.

De exemplu, să fim și noi la rând cu lumea de afară, se făcuse o gazetă de perete. Și, la gazeta de perete, fiecare, pe rând, trebuia să scrie un articol. Eu n-am vrut să scriu, am zis: „Nu vreau. De ce trebuie? Sunt obligată să scriu? Nu vreau”. Chestia asta a determinat o animozitate, pentru că le băgase și altceva în cap: „Datorită ăstora (ca mine), n-o să ieșiți nici voi!” – și atunci s-a creat o disensiune, chiar o animozitate teribilă, că „uite, datorită ăstora, noi n-o să putem ieși!”.

- Și atunci rugăciunea era doar o formă solitară? Comuniunea în rugăciune cum era?

- S-a spart. Eram câteva care mai rămăseseră statornice... A fost totuși o perioadă în care, pentru anumite cereri ale noastre, se făcea rugăciunea în lanț. Să zicem – pentru că nu aveam ceas – până când venea prima tură se ruga una, până la masa de prânz se ruga alta, până înceta lucrul se ruga a treia... Deci făceam pe perioade, inclusiv perioada de noapte; fiecare avea o perioadă în care se ruga.

Și mai era încă un lucru foarte interesant: „postul Maicii Domnului”, pe care îl țineam câte o zi din fiecare săptămână: posteam, și spuneam Paraclisul Maicii Domnului. De exemplu, în prima săptămână posteam luni, a doua săptămână marți... Șase săptămâni țineam, în fiecare săptămână, altă zi. Și la sfârșitul acestui post eu am fost eliberată. N-am să uit că eu mi-am terminat sâmbătă postul, și Duminica de Rusalii m-au eliberat. Sigur, unii or să zică: „E o coincidență!”…

„Nu poți sluji la doi domni...”

- Când ați ieșit, ați continuat acea stare pe care o aveați în închisoare?

- O bună perioadă da, am continuat... Apoi am simțit o diluare. Nu mai era trăirea anterioară așa de bogată, eram mai lumească, mai acaparată de lucrurile acestea lumești. Mă duceam la spectacole, la petreceri – poate și compensator, dar eram foarte preocupată de toalete, trebuia să-mi aleg, să zicem, inelul care să se potrivească cu culoarea rochiei. Începeam deja să mă axez mai mult pe factorul exterior decât pe factorul interior.

- Dacă suntem preocupați de aspectul exterior, pierdem partea lăuntrică?

- Depinde unde e centrul de greutate. „Unde-i comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6:21). Că „nu poți sluji la doi domni” (Matei 6:24). Or, eu slujeam la doi domni.

Dacă însă reușești să te oprești și să ai o clipă de interiorizare, poți să-ți dai seama: mă, asta nu trebuie. Dumnezeu ne vorbește, realmente, numai că nu-L auzim, dar ne vorbește! Să fac dreapta sau să fac stânga? Și atunci stai și te gândești bine, și zici: „Doamne, arată-mi spre ce să o iau!”. Și ți se arată. Asta e limpede. Ți se deschide în minte soluția – deci soluția e în tine: după ce faci rugăciune, ți se arată.

- După închisoare v-ați mai întâlnit cu cei cu care vă rugați? V-ați mai rugat și după aceea împreună?

- Nu. Poate la distanță, pentru că ne-am și împrăștiat. După ’90, fiecare era la locul lui. Foarte mulți s-au și schimbat. Oamenii, odată ieșiți din închisoare, unii au avut norocul să moară tineri și și-au păstrat înălțimea. Alții însă s-au schimbat, și nu în bine.

- Care a fost persoana care v-a impresionat cel mai mult din închisoare, din punct de vedere duhovnicesc?

- Aș zice mai mult caracterial – a fost o profesoară din Călărași, Elena Bălteanu, care era un om de o rară frumusețe interioară... Fizicul era ingrat, dar dincolo de acest lucru, părea extrem de frumoasă. De un caracter, de un echilibru, de-un românism elevat, fără să fie strident... Și cu un simț al umorului teribil. Elena Bălteanu avea 18 ani de închisoare; era mică, sfrijită, făcuse și Ciucul. Ea povestea cum, înainte de a fi arestată, se dusese la un magazin și voia să-și cumpere o haină, o stofă verde; și ea era brunetă și la față, și la păr, și vânzătoarea i-a spus: „Nu, nu o luați pe asta, că verdele vă închide!”. Și zice: „Și așa s-a și-ntâmplat!”. Era superbă, și după ce a ieșit, n-au primit-o în învățământ, natural, și a muncit ca muncitoare la cărămidă, cu dârzenie. Am revăzut-o după mulți ani – era aceeași.

A murit, cred, acum vreo cinci-șase ani. Cu ea ne-am eliberat, și ne-am despărțit în Gara de Nord, și ea mi-a spus, ca un cuvânt de despărțire: „Să rămâi întotdeauna așa cum ești acum”.

„Îngerii vin să sărute picioarele durerii...”

- Spuneți-ne despre împlinirea acestui vis de familie, întâlnirea cu soțul dumneavoastră –  pentru că ați ieșit la 31 de ani din închisoare și după aceea a mai trecut o vreme până când v-ați întemeiat o familie. Spuneți-ne așa, ca pe o învățătură pentru o familie care se află la început de drum…

- Depinde de fiecare de la ce punct pornește. Poate că eu am fost – și sunt, probabil – foarte „totalitară”. Adică am mers pe ideea „tot sau nimic”. Sau, cum zice Eminescu, „decât un vis searbăd, mai bine nimic” și decât o singurătate în doi, e preferabil o singurătate în unul. Și atunci nu puteam să accept decât ceva care să fie ca un fel de împlinire, așa, ca în scrierea lui Platon, cu cele două jumătăți care aleargă prin lume și se întâlnesc. Dar asta nu se întâmplă întotdeauna. Dacă ar fi toată lumea să aștepte momentul apariției „jumătății”, cred că omenirea n-ar prea avea urmași. Totuși, vorba nepotului meu, care zicea: „Domnule, eu vreau să mă căsătoresc cu cineva cu care să am ce vorbi!” – ei, cu soțul meu am avut ce vorbi.

Soțul meu a fost un om care a făcut multă, multă închisoare... Canal, Pitești, Aiud, și două reprize. A făcut studiile în Germania și, la un moment dat, a fost luat și la Buchenwald; deci nu și-a putut continua studiile. Deși era un om foarte dotat, nu s-a putut realiza datorită situației respective. Când ne-am întâlnit a fost, așa, un sentiment de „Evrika!”. Fiecare l-a avut. Numai că n-a fost de lungă durată, pentru că a plecat repede dintre noi.

- Credeți că durerea ne poate apropia de Dumnezeu?

- Are Vasile Voiculescu o poezie în care spune la un moment dat: „Îngerii vin să sărute picioarele durerii...”. Mi s-a părut teribil: durerea este cea care te apropie de Dumnezeu. Dar nu în mod obligatoriu. Și nu în mod obligatoriu trebuie să aștepți durerea ca să te apropii de Dumnezeu, adică poți să te apropii de Dumnezeu și fără să aștepți întâi să fii lovit... Oricum, viața este plină de cruci, mai mari sau mai mici.

Nu toți cei ce simt durerea au și această prezență a lui Dumnezeu, dar fără îndoială că durerea, asceza forțată din închisoare – căci e o asceză, te lipsești de toate bunurile materiale, de lume, de cei din jur – pe noi ne-a ajutat. Asta putea să ducă pe alții la revoltă (pe mulți i-a dus!), poate să ducă la disperare sau poate să te ducă la acceptare și la mulțumire. Depinde cum o trăiești. Soțul meu, care a trecut prin chinurile de la Pitești, de la Canal și de la Aiud, spunea dacă crezi într-un Dumnezeu Atotbun și Atotputernic, atunci tot ce-ți dă El e lucrul cel mai bun. Asta era convingerea lui.

În închisoare, unul din lucrurile cel mai greu de îndurat a fost lipsa intimității. Am recitit „Amintiri din casa morților”a lui Dostoievski. Dostoievski toată ocna a suferit pentru faptul că n-a putut să fie nici o clipă singur – ei bine, aceeași suferință am avut și eu. N-am putut să rămân o clipă singură. Voiam să fiu singură. Nu, nu s-a putut. Până când m-au pedepsit odată cu izolatorul că n-am vrut să citesc ziarul – era un motiv foarte serios! A venit gardiana și a spus: „În camera asta nu s-a citit ziarul!”, noi am spus: „Ba da, s-a citit”. „Răduleanu, citește ziarul!”. Zic: „Nu-l citesc, fiindcă s-a citit” – și mi-au dat trei zile de izolator. Izolatorul era așa, o cămăruță – mă rog, nu era iarnă –, în care toată ziua stăteai în picioare și numai seara îți puneau un pat de lemn și o pătură pe care dormeai. Nu primeai mâncare decât la două zile. Îți dădeau în prima zi o bucată de mămăligă cu apă, și pe urmă a doua zi mâncare, și tot așa.

Și am zis: „Ce bine! Am să fiu singură!”. Nu. N-am fost singură, c-a mai făcut o pedeapsă și o maică, Maica Nicodema (Vasilache) de la Mănăstirea Tismana. De ce au băgat-o pe Maica Nicodema? Pe noi ne duceau la film, obligatoriu, filme educative, filme rusești – mă rog, filmele rusești eu le consider foarte bune, pe când acelea erau „cu temă” – și Maica Nicodema a zis: „Eu nu vreau să mă duc la film!”. Nu a vrut să se ducă, și s-a găsit nu-știu-ce motiv, și au băgat-o în izolator cu mine. Și tot n-am fost singură. Maica avea cinci zile, eu aveam trei: eu am plecat... și am lăsat-o pe Maica.

 „Foarte mult formalism, foarte puțină trăire...”

- Față de perioada de dinainte de război, perioada comunistă și astăzi, după ’90, cum vedeți diferența din punct de vedere al vieții bisericești: o anumită creștere, o anumită scădere?... Ce era înainte și ce nu mai este astăzi, ce este astăzi și nu era înainte?

- Nu pot să-mi permit să fac niște aprecieri, pentru că poate ar fi deranjante. După părerea mea, dacă Biserica în timpul comunismului n-ar fi acceptat nici un soi de pactizare, am fi intrat în catacombe, iar de acolo ieșeam fierbinți – acuma suntem căldicei. Foarte mult formalism, foarte puțină trăire, foarte puțină înțelegere... Nici chiar la Liturghie oamenii nu înțeleg ce înseamnă cuvintele pe care le rostește preotul. De aceea și își pot permite să vorbească cu vecinul, să spună cum i-a ieșit sarmaua și așa mai departe, sau să ceară de la lumânări cu voce tare: „Domnule, scrie-mi pomelnicul, că eu nu l-am scris!”. Sau poate să fie momentul cel mai important al Liturghiei, și el să vină și să-și foșnească punga. Nu au nici măcar disciplină – nu mai spun de trăire... Asta este durerea! Nu au educația asta: domnule, am intrat în biserică, acolo este prezent Hristos; dacă nu cred că este prezent Hristos, atunci măcar să consider că nu trebuie să tulbur.

Dacă intru în sala de spectacol, eu nu vorbesc cu cel de alături și nu fac gălăgie, că îl respect pe actorul care joacă. Dacă în biserică ar fi, de exemplu, președintele țării sau Patriarhul, noi am fi smirnă – dar față de Hristos, Care este prezent, ori Îl ignorăm, ori nu credem în prezența Lui. Nu vorbesc de toate bisericile, dar în foarte multe e un fel de „piețăraie”, așa, ca la târg. E foarte trist. Mi-a părut foarte rău că odată, la emisiunea „Lumea Credinței” de la radio, era un Părinte care vorbea despre atitudinea asta, și am ridicat și eu problema la telefon și am zis: „Părinte, totuși noi nu avem un respect față de slujbă – nu mai vorbim de prezența lui Hristos!...”. Părintele mi-a spus: „Ar trebui să vă înarmați și să faceți abstracție”. Dar nu e vorba că mă jignește pe mine, ci jignește sfințenia, jignește pe Hristos! Deci nu-L considerăm prezent. Păi dacă nu-L considerăm prezent, atunci cum participăm noi la Dumnezeiasca Liturghie?...

Am căutat și în sfârșit am găsit o biserică proaspăt construită, vizavi de casa mea. Un Părinte din Ardeal, bun organizator, cu ordine teribilă acolo, era în sfârșit o Liturghie în care nu se auzeau decât cuvintele preotului și cel de la strană, și noi, care răspundeam când răspundeam. Și, într-o bună zi, m-am gândit să mă împărtășesc la biserica respectivă. Și când am ajuns la Împărtășanie nu mi-a venit să cred: Părintele avea un ghem de lingurițe de plastic din care scotea câte o linguriță, dădea Împărtășania, apoi o dădea omului în mână, și omul pleca cu lingurița în mână! Mi s-a prăbușit atunci dorința de-a mă mai duce la biserica respectivă. Și am întrebat pe Părintele: „Părinte, dar cum?...” „Păi, sunt unii care au niște rețineri să se împărtășească cu aceeași linguriță” „Bine, Părinte, dar dacă au rețineri, înseamnă că ei nu cred că Împărtășania e sfântă, nu cred în sfințenie, și dacă nu cred, atunci ce câștigă ei dacă se împărtășesc?” „Păi nu, că trebuie să ținem cont și de aceștia” „Păi, de ce îi faceți părtași la Trupul și Sângele lui Hristos pe cei care nu cred că acolo e Trupul și Sângele lui Hristos? Și cum să se ducă cu lingurița acasă? Poate mai rămâne ceva pe linguriță...” „A”, zice, „ce bine dacă mai rămâne ceva pe ea, poate să mai înghită și cineva din casă!”. Iacătă, am mai pierdut o biserică...

„Trebuie să-mi pese de cel de alături!”

- Credeți că e nevoie să concentrăm această diluare care există în noi și între noi printr-o suferință?

- Trebuie să vă vindecați de indiferență și de acea îngrozitoare expresie pe care o găsești pe toate drumurile, și în comunism, dar și acuma: „Asta este!” – ca și cum ar fi o fatalitate, un dat, ceva imuabil. Mie lucrul acesta mi se pare chiar un păcat. Ce-nseamnă „Asta este”?! Dacă vezi un lucru îngrozitor și oribil, spui: „Asta este! Să ne vedem fiecare de treaba noastră!”. Adică nu-mi pasă: mie să-mi fie bine, să fiu eu liniștită, să am eu mântuirea mea personală, nu mă interesează de restul.

Nu e nevoie să trec printr-o durere, ci trebuie să-mi pese de cel de alături, să-mi pese de ce se-ntâmplă pe stradă, să-mi pese de ce se-ntâmplă la nivel înalt, să-mi pese și de ceilalți. Nu se poate așa. „Să ne vedem fiecare de treaba lui” – mie nu mi se pare că treaba fiecăruia este independent de treaba celorlalți. Ba să ne pese de toate treburile și să luăm atitudine! Cum e posibil? Să nu se scrie în nici un ziar despre porcăria care a rulat la Muzeul Țăranului Român, filmul cu cele două lesbiene?... „Asta este”.

- În ce privește viitorul, sunteți optimistă sau pesimistă?

- Foarte optimistă, dar nu pentru perioada mea de viață.

- Pe ce se bazează optimismul dumneavoastră?

- Păi eu nu mă bazez pe ceea ce văd acuma, ci pe ceea ce văd în viitor.

- De unde acest resort?

- Simt. Am și eu clarviziunea mea!

Material realizat deAnca Stanciu

Fragmente din articolul publicat în „Familia Ortodoxă” / februarie 2014

https://inpridvor.ro/dumnezeu-ramasese-in-inchisoare-i/