Ne vorbește Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului
Iubiții mei frați, când ascultăm pericopa evanghelică despre vindecarea demonizatului din Gadara, vedem că Hristos a trecut Marea Galileei, în ținutul gadarenilor, și acolo a întâlnit un demonizat cu care a stat de vorbă. Dar, dacă ne uităm mai îndeaproape, vedem că nu cu un om a stat de vorbă. Gadareanul era, desigur, om, omul fiind făptura lui Dumnezeu, dar înlăuntrul omului se afla diavolul. Omul acela avea mulți demoni. Prin urmare, înaintea lui Hristos erau două entități: omul, care este după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, dar și diavolul, care intrase în om și vorbea prin el.
Este vorba, așadar, de întâlnirea a trei entități, mai bine-zis, a lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, cu două entități care acționau ca una singură: omul și diavolul. Când diavolul pune stăpânire pe „cetățuia” omului [adică pe creier], vorbește prin el. Una este când ne influențează din exterior, prin gânduri, alta este când ne ațâță patimile prin simțuri și imaginație, și cu totul alta când el însuși locuiește în om, când omul, prin libertatea pe care o are, îi îngăduie, îi dă voie diavolului să intre în el.
Să vedem cum a avut loc această întâlnire și discuția dintre ei. De fapt, nu atât discuția, cât ce i-a spus mai întâi demonizatul lui Hristos, și apoi ce i-a spus omul după ce s-a eliberat de demoni.
Semnul energiei demonice
Îndată ce L-a întâlnit pe Hristos, demonul a vorbit prin intermediul rațiunii și vocii omului. Și ce a strigat demonul dinlăuntrul omului? „Ce ai cu mine, Fiule al lui Dumnezeu celui Preaînalt? Mă rog Ție să nu mă chinuiești!”. Adică L-a întrebat: „Ce treabă avem noi? Ce legătură avem unul cu altul, Fiule al lui Dumnezeu celui Preaînalt? Te rog, Te implor, nu mă chinui!”.
Ce vedem în aceste cuvinte? O mărturisire [de credință]: „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt”. Diavolul știe că Acesta nu este un simplu om, ci Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt. Îl cunoaște. Există, așadar, o oarecare credință, dar o credință exclusiv teoretică. Întocmai cum a scris Apostolul Iacob, fratele Domnului, că „și demonii cred și se cutremură”, dar credința lor nu are viață. Prin urmare, există o mărturisire: „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt”.
Apoi încă două fraze. „Ce ai cu mine?” arată, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, o mare impertinență, o mare neobrăzare. A spune cineva: „Ce treabă ai tu cu mine?” – și o spunem și noi de multe ori cu obrăznicie – vădește nerușinarea cuiva. Iar cealaltă frază, „Mă rog Ție să nu mă chinuiești”, vădește pe cineva stăpânit de frică. Așadar, vedem aici trăsăturile caracteristice ale diavolului. El este o făptură plină de obrăznicie, care vrea să-l chinuie pe om, și totodată, în fața lui Hristos este o făptură lașă. Se teme de Hristos.
Uitați! Aceste cuvinte: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt”, le spunem și noi, dar altfel. Noi spunem așa: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” − deci adăugăm: „miluiește-mă”. Diavolul însă nu poate spune așa. El nu poate fi miluit, căci este iscoditorul răutății. În loc să spună: „miluiește-mă”, spune: „nu mă chinui”. Vedeți diferența?
Dacă aplicăm lucrul acesta la om, ce vedem? Deși există rugăciunea „Doamne, miluiește”, pe care o spunem mereu în biserică − „Doamne, miluiește!”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” −, totuși există oameni care spun „Doamne Iisuse”, se adresează lui Dumnezeu, dar adaugă: „de ce mă chinuiești?”. Ei consideră că feluritele probleme prin care trec în viață vin de la Dumnezeu. De câte ori nu-I spun oamenii lui Dumnezeu: „De ce mi-ai făcut asta?”, „De ce mă chinuiești?”. Acesta este semnul energiei demonice. Cel care simte cine este Hristos spune: „Doamne Iisuse Hristoase”, adaugând imediat: „miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Nu spune: „nu mă chinui” − iată semnul omului stăpânit de diavol, adică semnul prezenței demonului. Asta a spus diavolul atunci când L-a întâlnit pe Hristos.
Două feluri de a vorbi cu Hristos
Dar după ce Hristos l-a scos pe diavol din om, omul s-a liniștit și s-a așezat la picioarele Lui, cerând Harul și mila Sa. Stătea la picioarele lui Hristos cu recunoștință și cu pace. Și, când Domnul Hristos S-a urcat pe corabie ca să plece − aici vedem cum se poartă un om care nu are în el duhul viclean − spune Evanghelistul Luca: „Bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El”. Iată că Îl ruga: „Te rog, vreau să fiu și eu lângă Tine, vreau să vin și eu cu Tine!”.
Vedeți? Unul și același om, când era stăpânit de demon, spunea – de fapt, demonul vorbea prin el: „Mă rog Ție, nu mă chinui!”, și tot el va spune, mai târziu, nu: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt?”, ci: „Te rog, vreau să rămân împreună cu Tine!”. Evanghelistul spune că Îl ruga, Îl implora să-l ia cu El. Iar Hristos i-a spus: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Bineînțeles că vei fi lângă Mine! Dar acum du-te!”, adică l-a trimis la apostolat.
„Acum că te-ai liniștit, că ai devenit un înger, du-te la casa ta, ca să povestești cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu și să devii apostol, misionar. Să-i înveți pe oameni cine sunt Eu, și ce este diavolul...”. Pentru că omul acesta de-acum știa ce este diavolul și locuise în mormintele acelui loc, lucru înfricoșător și cutremurător. După ce a ieșit demonul din el, omul s-a liniștit și Îl ruga pe Hristos să rămână cu El, dar Hristos i-a zis: „Acum să-i înveți și pe alții diferența pe care o vezi înlăuntrul tău [între cum erai și cum ești] și să devii apostol, astfel încât și oamenii să trăiască precum trăiești și tu acum, că te-ai eliberat de demon”.
Ce am vrut să spun, iubiți frați, prin această scurtă analiză a felului în care se apropie de Hristos atât demonizatul – de fapt, diavolul –, cât și omul eliberat de energia demonică?
Să vorbim cu Dumnezeu, să ne rugăm lui Hristos, să Îi cerem ajutorul... Să nu cârtim, să nu ne luăm de piept cu Hristos, zicând: „De ce mi-ai făcut asta? De ce mi-ai făcut cealaltă? De ce mă chinuiești?”. Nu El ne chinuiește! Noi singuri ne chinuim, din pricină că primim energia demonică a diavolului. Hristos nu ne chinuiește, ci este Părintele nostru, Care ne iubește peste măsură și ne poartă de grijă! Nu ne chinuiește, nu vrea să ne chinuim. Chinul nostru, care ni se trage de la Adam și Eva, vine din înrâurirea duhului demonic. Dumnezeu ne iubește, nu ne chinuiește!
Prin urmare, să nu trăim cu această impresie. Să nu ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu din cauza vreunei boli, a vreunei dureri, a morții cuiva! Să nu ne luăm de piept cu Dumnezeu! Pentru că aceasta este o lucrare demonică. Dar ce să spunem, în schimb? „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Când vom spune aceste cuvinte, ne vom liniști atât sufletește, cât și trupește, și vom fi oameni binecuvântați, vom dori să fim împreună cu Hristos în pace și dragoste.
Așadar: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Amin.
Fragmente din predica rostită în ziua de 25 octombrie 2026
Traducere de Mănăstirea Diaconești