.webp)
Ieri, la predică, mult m-am bucurat când Părintele ne-a îndemnat să fim bucuroși și să zâmbim. Dumnezeu ne iubește. Ne-a mai spus Părintele să nu mai mergem cu capul plecat, de parcă nădejdea ni s-ar fi sfârșit. Să le arătăm dragoste celor din jur. Atât de simplu. Și totuși, mie mi-au trebuit ani să înțeleg.
Mi-am amintit de începuturile credinței mele, pe la douăzeci de ani, când L-am descoperit pe Dumnezeu. Și, vai, cu câtă râvnă m-am apucat să-i îndrept pe ceilalți! Mă credeam mare mărturisitoare. Dădeam jos, de pe pereții caselor rudelor, icoanele care mi se păreau că au iz catolic, le vorbeam tuturor despre post și eram tare încredințată că aveam menirea să le deschid ochii celor pe care îi credeam înșelați. Eu, care abia îi întredeschisesem pe ai mei. Privind în urmă, îmi dau seama că râvna mea ascundea și ceva mai vechi: nevoia de a-i salva pe ceilalți. În psihologie, i se spune uneori „sindromul salvatorului”, deși nu este un diagnostic în sine. Am citit că această pornire poate avea mai multe rădăcini, iar eu cred că pe una dintre ale mele o cunosc. De mică, am simțit că trebuie să port griji prea mari pentru vârsta mea, să-i ascult pe părinții mei, să le alin necazurile și să fiu eu cea care ține lucrurile în bună rânduială. Abia mai târziu am aflat că există și un nume pentru această răsturnare a rolurilor: parentificare. Copilul ajunge să poarte pe umeri poveri care ar trebui să rămână ale părinților. Și, uneori, crește cu încredințarea că trebuie să aibă grijă de toată lumea. Poate de aceea, odată ajunsă la credință, m-am grăbit să-i îndrept și pe ceilalți, fără să pricep că eu însămi aveam încă atâtea de îndreptat.
Devoram cărți duhovnicești. Zeci de cărți care îmi adăpau setea de Dumnezeu. Numai că înțelesesem lucrurile anapoda. Ajunsesem să cred că Dumnezeu iubește doar fetele în fustă. Și cu batic, firește. Țineam post aspru, mult peste puterile mele, dar fără dragoste. Citeam despre nevoințele sfinților și mă grăbeam să le urmez. Am ajuns să dorm pe o scândură. Refuzam să fiu nașă de botez dacă pruncul avea două nume. Și câte altele…
Aveam reguli pentru toate. Dragoste, însă, prea puțină.
Dumnezeu, Care este iubire, aduce pe cineva la El cu de-a sila? Nu. Dar tocmai partea aceasta îmi scăpase. Eram atât de ocupată să apăr credința, încât nu prea mai vedeam omul din fața mea. Îi vedeam fusta prea scurtă, baticul lipsă, greșelile... Și mă socoteam îndreptățită să i le arăt.
Îi pomenesc și mă rog pentru cei cărora le-am greșit atunci. Nu-mi pot lua înapoi vorbele, nici îndrepta tot ce am stricat. Pot însă recunoaște: habotnicia mea era bolnăvicioasă.
Dar Dumnezeu a fost bun cu mine. Nu Și-a întors fața. M-a răbdat și mi-a scos în cale un Părinte deosebit, prin care am început să-mi văd rătăcirea. Astfel am înțeles că și eu aveam nevoie să fiu îndreptată. Mai ales eu.
M-am pocăit. O spun cu toată seriozitatea, deși astăzi cuvântul ajunge uneori prilej de ironie și batjocură. Metanoia, adică înnoirea, curățirea și schimbarea minții. Pentru mine, aceasta a însemnat și să recunosc că puteam citi mult, posti aspru, și totuși să greșesc în felul în care mă purtam cu oamenii. Am început să înțeleg că Dumnezeu le iubește și pe femeile în pantaloni. Și pe cele fără batic. Că dragostea Lui nu se oprește acolo unde trasasem eu hotarul.
Și am învățat să zâmbesc din nou.
Au trecut mulți, mulți ani de atunci. Privind în urmă, înțeleg cât de ușor se poate amesteca râvna începutului cu dorința de a avea dreptate. Cât de lesne poți crede că asprimea este dovadă de credință. Eu le-am încurcat zdravăn. Poate de aceea m-a bucurat atât îndemnul Părintelui. Și poate tot de aceea mă întreb: de ce ne zâmbim atât de rar?
Observ asta și în biserică. Nu pretutindeni și nu la toată lumea. Sunt oameni a căror blândețe o simți de cum te apropii de ei. Dar întâlnesc și multă încruntare. Uneori, nici măcar un copil șugubăț, care caută din ochi puțină complicitate, nu izbutește să primească un zâmbet. Nu de la omul bolnav, copleșit de necazuri ori istovit de griji. Nu știm ce duce fiecare și nu avem de ce să-i mai punem în spate și obligația de a părea fericit. Mă gândesc la zâmbetul acela cald, firesc, pe care i-l putem dărui cuiva când privirile ni se întâlnesc. La bucuria creștină care își poate găsi loc și pe chip, fără să știrbească nimic din credință.
În activitățile mele cu tinerii, aud deseori aceeași întrebare: „De ce oamenii din Biserica Ortodoxă sunt mereu triști? De ce nu zâmbesc?”. Sigur că acel „mereu” nu este drept. Dar întrebarea lor mă pune pe gânduri. Ce au întâlnit acești tineri de au rămas cu impresia aceasta? Cum i-am primit? Au avut curaj să ne întrebe ceva, sau s-au temut că vor fi certați fiindcă nu știau?
Pentru unii dintre ei, tot ce ține de biserică pare complicat, greu de înțeles, uneori chiar fără rost. Nu-i ajutăm dacă ne supărăm că ne spun asta. Au nevoie de cineva care să aibă răbdare cu întrebările lor, să le vorbească pe înțeles și să-i lase să se apropie. Sunt deja atâția care stau departe.
Știu, sfinții din icoane nu zâmbesc așa cum zâmbim noi într-o fotografie. Dar nici nu cred că evlavia ni se măsoară după cât de încruntați suntem. Nu vorbesc despre veselie zgomotoasă, despre râs fără rost ori despre a ne purta nefiresc în timpul slujbei. Vorbesc despre bucuria în Domnul. Despre felul în care îl întâmpinăm pe omul care intră, poate pentru întâia oară, pe ușa bisericii. Mi-aș dori să găsească în noi destulă căldură cât să îndrăznească să mai vină.
Eu am avut nevoie de un Părinte care să mă ajute să înțeleg că Dumnezeu este dragoste. Sunt recunoscătoare pentru duhovnicul meu. Citisem, eu și mintea mea plină de (in)certitudini, atâtea pagini despre El. Și totuși, cât de puțin înțelesesem… De aceea cred că noi, ortodocșii îndeosebi, am putea să ne zâmbim mai mult. Să le zâmbim și celor care încă ne privesc din prag. Iar când le spunem cuvintele psalmistului − „Gustați și vedeți că bun este Domnul” −, să poată întrezări ceva din bunătatea aceasta și în felul în care îi primim.
Andreea Macra