Duminica în care sunt cinstiți sfinții din toate timpurile și locurile. Mi-a atras atenția, din predica zilei, menționarea sfinților anonimi. Unii care au fost mari cuvioși sau mucenici, dar despre care nu a scris nimeni (unii descoperiți ulterior, prin grija lui Dumnezeu – de pildă, Sfântul Mucenic Efrem cel Nou). Alții, aparent oameni obișnuiți, neevidențiați de nimeni, dar care au împlinit cu mare evlavie voia lui Dumnezeu. Mame, tați, bunici, tineri, copii. Vedem cum îl călăuzește Dumnezeu pe Sfântul Antonie cel Mare la un biet curelar din Alexandria, atunci când Sfântul pustiei I-a cerut Domnului să-i descopere un om de la care să învețe virtuți mai mari decât cele practicate deja. Dacă Sfântul Antonie n-ar fi cerut, acel curelar, care excela prin smerenie, ar fi rămas îngropat în anonimatul despre care vorbeam.
Dar astăzi aș vrea să vorbim despre o altă categorie de sfinți anonimi. Oamenii cu deficiențe, dizabilități și boli grave. Am întâlnit un astfel de om zilele trecute. Un tânăr care venise să dea BAC-ul. Inițial am crezut că niște părinți cu ambiții exagerate îl mai supun unui chin în plus, acela de a fi cumva „în rândul lumii”, crezând și că asta îl va face cumva să se simtă mai normal. Aveam să descopăr că nu-i deloc așa. Pornisem cu această prejudecată și datorită faptului că înfățișarea lui nu îmi inspira convingerea că ar putea înțelege ce se întâmplă acolo, și cu atât mai puțin că ar putea lua note de trecere. M-am cutremurat văzându-l. Singurul aspect bun legat de el, sesizat de mine, era că se putea deplasa singur. Destul de greu, dar putea. În rest, nimic nu părea la locul lui, nimic nu era în regulă. Nimic normal, simetric, armonios, omenesc. Părea că autismul, sindromul Down, sclerozele și toate relele lumii duseseră o aprigă bătălie pentru a pune stăpânire pe el și, pentru că nu reușise niciuna o victorie clară, au creat un pact de a-l stăpâni pe rând, câte o parte.
La întrebările formale dacă e pregătit și dacă are emoții a răspuns afirmativ, cu o voce ce părea mai curând un muget. Nu i se putea citi nici un fel de emoție pe ceea ce trebuia să fie chip. Niște ochelari imenși, cu lentile foarte groase, încercau parcă să-l ascundă. Niște aparate dentare atipice păreau că se străduiesc în zadar să-i împace și să-i alinieze maxilarele. În schimb, i se putea simți teama și neliniștea provocate de toate privirile indiscrete care îl sfredeleau fără menajamente. Îl măsurau cu repulsie, groază, curiozitate sau dispreț. Ca pe un monstru din menajeria unui circ. Erau elevi de la mai multe licee, și cei mai mulți dintre ei nu-l știau. Cei care-l cunoșteau nu se mai uitau la el, furnizând câteva explicații celorlalți, vizibil jenați. Foarte puțini îl priveau cu milă. Și unii, și alții păreau că se întreabă ce caută el printre ei. Ei, întregi, frumoși, plesnind de sănătate. Așa ceva trebuie închis în centre speciale, de unde nu ar trebui scos niciodată! Se fereau din calea lui, de parcă diformitatea lui ar fi fost contagioasă, dar și pentru a-i permite să dispară cât mai repede din ochii lor. Și el se grăbea pe cât putea pentru a le oferi − și a-și oferi − această ușurare.
Ce bine că i-au pus la dispoziție o sală doar a lui! Și două ore suplimentare. Am avut ocazia să asist la patru ore în care acest om s-a luptat din răsputeri să redacteze verbal lucrarea. O însoțitoare, care lucra de mult timp cu el, recepționa ideile și le scria într-un ritm de ei știut. Dacă aș fi scris eu, ori ar fi fost totul plin de ștersături și corectări, ori mi-aș fi ieșit din răbdări. Cred că era o lucrare de opt, de nouă. M-a săgetat prin inimă atunci când îl caracteriza pe Harap-Alb și spunea că, de cele mai multe ori, aspectul fizic al unui om reprezintă un complex de aparențe care generează prime impresii foarte înșelătoare. Valoarea reprezentativă a unui om constă în personalitatea care se ascunde în spatele acestor aparențe. De multe ori, ambalajul nu este în deplină concordanță cu conținutul. Ori ambalajul este banal sau respingător, dar conținutul de mare calitate, ori te lași amăgit de poleiala și mesajele mincinoase de pe ambalaj, ca să ajungi dezamăgit de subțirimea conținutului. Am șoptit spre el în acel moment, total ilegal: „Stephen Hawking!”. Nu m-am putut abține și controla. M-a privit încântat că l-am urmărit și că am înțeles că nu despre Harap-Alb vorbea el. A încercat și un zâmbet, dar nu i-a prea ieșit.
Latinii spuneau: Mens sana in corpore sano, și mare dreptate aveau. Dar acest tânăr făcuse eforturi enorme să aibă o minte cât de cât sănătoasă, într-un trup care-i dădea motive din plin de descurajare, de autodetestare, de depresie totală, de renunțare. El era o pildă motivațională nu numai pentru persoane cu dizabilități, ci mai ales pentru noi, cei ce ne considerăm normali. Crucea lui este de sute de ori mai grea decât ale noastre. Și el o ducea.
Cu câțiva ani în urmă, a trebuit să trimit un mesaj de urare unei mame din inima mea, cu ocazia zilei de naștere a fiului ei, care avea un autism sever. Împlinea treizei de ani. În fiecare an de până atunci concentram mesajul pe urarea de sănătate, iar „La mulți ani”-ul îl înghesuiam pe undeva, pentru că, în situația lui, îmi suna ca un blestem. Și când uram de sănătate știam că autismul este incurabil, dar speram într-un miracol. În toți acești ani, afecțiunea și medicamentele și-au pus din plin pecetea distructivă asupra lui. Nimeni nu mai spera la vreun miracol. Toți se resemnaseră, ca niște ocnași condamnați pe viață, care-și târau zi de zi lanțurile enorme, conștienți că singura ușurare și eliberare o va aduce doar moartea. Am simțit să-i scriu doar atât: „Dumnezeu nu rămâne niciodată dator!”. După spusele acelei mame, acest mesaj a umplut-o, după zeci de ani, din nou de bucurie și i-a reaprins speranța. Până de curând, toate speranțele erau legate mai ales de medici, de logopezi, de bioenergeticieni, de preoți harismatici și de Dumnezeu-Vindecătorul. Pentru prima dată, se uita dincolo de garduri de sârmă ghimpată și ziduri de întuneric. Pentru prima dată, căpăta sens că Dumnezeu este iubire. Și dreptate. Îi va face dreptate fiului ei iubindu-l, și îl va iubi, făcându-i dreptate!
Când văd astfel de cazuri, îmi amintesc de orbul din naștere, când ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Cine a greșit de s-a născut acesta orb, el sau părinții lui?”. Și Domnul a răspuns că nici el, nici părinții lui n-au păcătuit, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu atunci a fost de a deschide ochii orbului, dar și pe ai multor orbi sufletește din Israel, care din cauza formelor nu mai vedeau fondul. Părea că-I slujesc lui Dumnezeu, dar nu aveau nicio legătură cu El. Astăzi, prin acești oameni cu boli și deficiențe, lucrarea lui Dumnezeu ne vizează și pe noi, cei zdraveni, care nu ne apreciem sănătatea și darurile cu care suntem înzestrați, cei care lenevim și neglijăm tot ce am putea și suntem datori să facem. Cei care ar trebui să ne ajutăm între noi și să ajutăm astfel de oameni.
Dintr-o altă perspectivă, lucrarea lui Dumnezeu îi sfințește pe părinții și pe cei care îi îngrijesc cu conștiinciozitate pe aceștia. Nici lor nu le rămâne dator. Lacrimilor, durerilor, eforturilor și răbdării lor. Dar, în primul și în primul rând, lucrarea lui Dumnezeu îi vizează pe ei. Cei aparent bătuți de soartă. „Handicapații”, cum le spun cu apăsare mulți. Când vor păși în Împărăția Lui, dezlegați de toate lanțurile, carapacele, durerile și neputințele lor, vor simți mai intens decât noi bucuria și fericirea. Noi ne-am mai îndestulat și în această lume cu ele. Cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul despre un astfel de copil: „Măcar să fi fost eu în locul lui, chiar dacă eram lipsit de înțelegere sau de vorbire! Însă am primit de la Dumnezeu toate bunătățile în dar, și le-am risipit. În cealaltă viață, pană și teologii se vor ascunde dinaintea lui. Îmi spune gandul că sfinții teologi nu vor fi într-un loc mai bun în ceruri decat copiii aceștia, în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu. Ba chiar cred că Dreptul Dumnezeu le va da unora ca acestora și ceva pe deasupra, pentru că aici ei au fost lipsiți”[1].
Să privim mai atent! Sunt mulți sfinți anonimi printre noi!
George Olteanu
Fotografie de Sinitta Leunen / pexels.com
[1] „Sfântul Paisie Aghioritul îşi face autobiografia” de Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului, Editura Bonifaciu, 2025, p.204.
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!