Azi la Sfânta Liturghie am reînțeles câteva lucruri.
Biserica e vie, lucrătoare, maică adevărată pe pământ, spațiul în care Domnul lucrează mai adânc și mai adevărat decât în lume sau oriunde. Nu scriu metaforic acum, ci cât se poate de practic. Practic. Acea practică duhovnicească. Biserica, un loc al harurilor de multe feluri, un loc ce hrănește sufletul, omul lăuntric, tămăduindu-l, întremându-l. Nu merge chestia cu am credința în suflet. E o utopie. O ai, pierzând-o fără să realizezi. Suntem slabi și devenim pradă ușoară când nici nu ne dăm seama, așa, treptat…
Ne slăbesc suferințele, ne smintesc, ne îmbie vreun duh lumesc − și tot așa, cu binișorul și încetișorul, alunecăm.
Biserica rămâne statornică, puternică, Duhul Sfânt lucrează în cuvintele sfinte ale Evangheliei și întregii Liturghii! Nu mai vorbesc de Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie!
Am simțit efectiv cum se restaurau fărâme-fărâme de suflet, de minte, de înțelesuri în toată ființa mea. Am simțit o putere grăitoare lăuntric, în multe feluri lucrătoare și foarte, foarte personală și personalizată, adresată mie. Dar și fiecăruia dintre ceilalți credincioși, asemenea împărtășită în chip personal, sunt absolut convinsă. Era mâna Mântuitorului Hristos care l-a prins pe Petru din mine, pe când se îneca întru ale sale ape, și l-a tras afară. Afară spre lumină și înțelesuri noi, salvatoare. Mâna Lui, care pururea mă trage din hăuri și bezne, din ape și mișcătoare nisipuri, către Adevărul cel pururea stătător! Carele și este.
Apoi am mai realizat cum doar o săptămână a trecut și deja e mult să stăm departe de lucrarea Bisericii. Cum ițele astea nevăzute încurcă mințile și sufletul, învăluindu-l cu vicleșug, precum un piton… cum un duh lumesc, desacralizat, se instalează în atmosfera interioară și, dacă nu ar fi Harul Bisericii care să ne trezească, să ne umple în chip lucrător de adevărata energie a Duhului Sfânt, degrabă ne-am rătăci. Iar când zic „duh lumesc”, nu mă gândesc la comoditate, ușurătate și confort de orice fel. Ci la un anumit fel de a privi realitățile înconjurătoare sau cele mai de Sus, de a ne raporta la suferință, la oameni, la condiția vieții noastre și a celor din jur.
Zilele trecute priveam, la rugămintea fiului meu, un film. Absolut toate categoriilor sociale aveau loc acolo. Toate religiile, credințele, apartenențele, conceptele… inclusiv și neapărat „nevinovații” LGBDQ, care mai deunăzi erau sărmani nedreptățiți, iar acum nu ai dreptul să faci nimic fără să-i integrezi cu mare decență. Numai despre Dumnezeu, nu. Dumnezeu nu avea voie aici.
No. No God. Scurt, ferm, răspunsul omului în ceea ce-L privea pe Domnul. Esențializarea omenirii, o micro-omenire era aici. Iar acesta era deliberarea ei. Și mă gândeam: Doamne, de ce? Mulți spun că pare basm (nu contează că cei implicați nu aprofundează, nu pătrund înțelesurile absolut desăvârșite ale Dumnezeirii, felul cum e alcătuită lumea, lucrarea, sinergia − tot ceea ce pentru un adevărat credincios este o uimire, o zilnică revelație!). Dar mulți se poticnesc în ideea de suferință. De ce suferă oamenii? Nici aici nu contează că noi ne așternem libertatea după cum credem, și apoi nu vrem să ne-o asumăm, nu contează că suntem alcătuiți ca un tot și e firesc să împreună-pătimim. Contează doar că Dumnezeu ori e de vină pentru toate, ori nu există. Nu are cum să existe și să permită atâtea atrocități. Acesta e motto-ul lumii.
Și e atât de traumatizant să te simți singur în cosmos... La ce bun o viață care trece, oricât ar fi ea de bine concepută de om, dacă nu există Dumnezeu?! Angoasa pândește din umbra neființei. Un fior rece, o atmosferă de nihil învăluie minte, inimă, psihic. O stare anume te bântuie pe dinăuntru, pe dinafară, o stare ce-ți îngheață șira spinării. E noul duh al lumii. Și atunci, am gândit așa (poate am greșit, nu știu): în lumea acestor oameni, Dumnezeu probabil chiar nu mai există. Pentru că, da, cum spuneam, în ecuația asta e vorba de Duh. Duhul lumesc versus Duhul lui Dumnezeu. Duhul smerit, respectând într-atâta libertatea omului, alegerea lui, cum poate locui cu insistență în locul din care e izgonit? Nu se poate și cu Dumnezeu și cu mamona. Iar fărădelegile după care salivează oamenii lumii azi nu pot sta laolaltă cu Duhul sfințeniei, al supunerii și curăției. Nu au loc.
Prin pogorământ de iubire, Duhul lui Dumnezeu, Dătătorul de Viață, ține lumea. Însă împărtășirea Sa prin Har, simțirea care încredințează omul de cele ale Sale, S-a depărtat precum cândva a fost scris în cuvântul Scripturii: „Nu va rămâne Duhul meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup” (Facere 6:3). Iată că se poate întâmpla această fatalitate…
Iar noi, creștinii, cei ce dorim să optăm pentru Adevărul Întrupat, Răstignit și Înviat, ar fi bine să ne întărim bastionul credinței. Pentru a nu fi îmbibați în acest duh secularizat și desacralizat care a înlocuit pe Domnul cu religia omului, cu ne descurcăm și fără El. Căci duhurile, nevăzute fiind, neclară fac lupta, și nu știi când, pe când omul doarme, se strecoară pe gaura cheii și îl îmbrobodesc pe cel neatent, pe cel ce cochetează cu una sau alta ale lumii, socotindu-se chiar o victimă.
Suferința are alt chip în Ortodoxie decât cel pe care îl promovează duhul lumesc. Nu te reduce la o victimă nedreptățită și frustrată. În Ortodoxie, suferința îți ridică fruntea, te încununează, te înnobilează. Fericiți cei ce plâng! Căci aceia vor fi mângâiați. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate! A lor este Împărăția Cerurilor! Dumnezeule, ce poate fi mai desăvârșit decât atât?...
Suferința are rol de catharsis − prin suferință înviem, nu ne sfârșim în neființă! Ne face biruitori și sfinți! Avem un Domn asupra noastră, Care, fără a opri libertatea omului, îl preia în brațele Sale părintești, dumnezeiești și vecinice, pe cel îndurerat, înfrânt de boala morții pe care lumescul a adus-o în lume. Mi-am zis că trebuie să îmi înnoiesc din nou și din nou conștiința creștină, relația cu Biserica cea tăinuită, de dincolo sau dincoace de ziduri, care este Trupul lui Hristos prin veacuri. Să îmi îndrept în amănunt viața în Duhul lui Dumnezeu și, prin dicționarul Lui, să îmi traduc „întâmplările”. Mare nevoie este să însuflețim și noi umanitatea cu Duhul lui Dumnezeu, ca să nu fim copleșiți de duhul lumesc.
Am mai înțeles clar azi cum alcătuirea noastră, atât de complexă, este chemată să funcționeze împreună. Fiind o fire majoritar emoțională, am aplecarea de a experimenta realitatea mai mult prin simțire. Mă întrebam cândva dacă ar trebui să aleg între a vedea pe Domnul și a-L trăi, ce aș alege. Și, da, a-L trăi este răspunsul. Desigur, numai dacă ar trebui să aleg una din două, căci deplinătatea întâlnirii cu El presupune o participare a tuturor puterilor cu care a fost hărăzit omul.
Azi am înțeles însă din nou cum se cuvine a ne folosi toate resursele pentru a experimenta în chip valid adevărurile existenței. Din discuțiile cu fiii mei adolescenți, mereu le spuneam că nu poți înțelege realitatea doar rațional. E o falsă impresie a crede că înțelegerea este determinată doar de rațiune. Adevăratul înțeles merge pe paradox, pe larghețea absurdului, merge pe intuiție, care presupune acel satelit interior ce poate capta undele inexplicabile rațional. Suntem un tot unitar, și de aceea un adevăr pe care cauți să-l explici doar rațional rămâne in-valid. Pentru că noi îl gândim invalid.
De aceea, același lucru mi se poate imputa și mie dacă încerc să trăiesc realitatea doar prin prisma simțirii exclusiv în inimă. Trăirea adevărului este acolo unde mintea (nous) se unește cu simțirea inimii, prin har. Și mie mi se cade a fi atentă la a-mi folosi și mintea și inima pentru a putea trăi ortodox adevărul condiției mele, a noastre, a ceea ce Domnul îmi pune înainte. Pentru a putea alege. Pentru a mă putea ridica. Aici e nevoie de rațiune, pentru a spune da sau nu. Uneori, suferința ca mamă mă doboară. Pentru că niciodată, absolut niciodată, o mamă nu își rezervă imunitate față de fiul ei. Inima ei îl primește întru totul, fără cheie de rezervă. Iar dacă el rănește, cum numai copiii se pricep, fără a ști ce fac, mama e pradă fără rezervă acelei suferințe. În astfel de momente, trebuie neapărat să-mi folosesc rațiunea, să caut și să aleg acele gânduri, acele fapte care mă reformulează, mă pun înaintea feței lui Dumnezeu.
Până la urmă, cu asta rămânem. Nu cu ceea ce am fost născuți în moștenirea noastră genetică, nu cu ceea ce am agonisit, nu cu cele ce ni s-au întâmplat, ci, da, cu ceea ce am ales pentru numele Domnului.
Suntem produsul a ceea ce am ales. Devenim ceea ce alegem. Și, cu toate puterile mele, fie ele cel mai adesea pe minus, cu banul văduvei, Te aleg pe Tine, Doamne al Vieții, al Milostivirii, cu care pururea mă tragi ca pe Adam din iadul cel mai de jos.
Maria Tudor
Fotografio de Catherine Chechun / pexels.com