Drumul care m-a aflat

Copilăria mea a fost ca o icoană vie. Am crescut la sat, la bunici, până la vârsta de opt ani, într-o lume simplă, dar plină de suflet. Eram înconjurat de dragostea bunicilor, străbunicilor și a minunatei mele mătuși. Străbunica mea, o femeie cu inimă de aur, era profund credincioasă. Uneori îmi pare că se ruga fără încetare, fără să știe că o face. Ea mi-a oferit primele rugăciuni, primul „Doamne, ajută!” pe care l-am rostit. Mergeam la biserică ținând-o de mână, și totul în jur – clopotele, mirosul de tămâie, lumina care cădea pe icoane – era deja parte din mine înainte să înțeleg ce înseamnă cu adevărat.

Și totuși, copilăria mea rămâne una dintre cele mai frumoase perioade. Erau ani în care Dumnezeu mă ținea lângă El fără ca eu să-mi dau seama că mă ține. Dar, odată cu liceul, a venit un vârtej care avea să-mi tulbure această liniște. M-am pierdut în cercuri de prieteni rockeri ‒ purtam plete, cercel, tricouri cu simboluri păgâne și adesea mesaje anti-creștine. Nu înțelegeam ce purtam pe mine, dar îl purtam cu mândrie. Seară de seară ne adunam într-un bar din Pitești, fumam „Carpați”, beam ce apucam, ascultam „metal” și ne credeam „cool”. Paradoxul era că, în ciuda răzvrătirii mele, învățam bine, lucru care îi uimea pe profesori. Nu pricepeam atunci că mă iroseam, că mă pierdeam pe mine însumi.

Eram în răzvrătire. Față de părinți, față de școală, față de lume, față de propria mea persoană. Însă, în tot acest întuneric, o mică lumină rămânea vie în inima mea: chipul bunicilor și al străbunicilor, oamenii lui Dumnezeu care nu m-au părăsit niciodată. Această lumină avea să fie puntea mea de întoarcere...

„Hai, tată, să te spovedesc!”

Schimbarea a venit neașteptat, prin oameni simpli. Daniel, sufletul grupului nostru de prieteni, a început să fie atras de Biserică. Nu mi-a zis direct să merg și eu, dar am observat că în el era altă lumină. Într-o zi mi-a spus: „Hai la mănăstire la Frăsinei. Nu trebuie să faci nimic. Doar să vii”. Nu știu de ce am acceptat. Poate eram obosit sufletește, poate rugăciunile mamei și familiei mele au tras nevăzut de inima mea. Dumnezeu nu renunțase la mine, deși eu renunțasem la El.

Mănăstirea a fost locul în care s-a spart în mine piatra. Prima mea spovedanie adevărată a fost o experiență care mi-a zguduit sufletul. Părintele Paisie m-a întâmpinat cu blândețe, cu ochii adânci, care păreau să vadă tot ce ascundeam. Mi-a vorbit calm, cu dragoste. Apoi mi-a spus: „Hai, tată, să te spovedesc!”. Am început să vorbesc. La început timid, apoi ca un foc. I-am spus toate rătăcirile mele, toată mândria. Și el asculta, nu mă judeca, nu ridica tonul. Doar lăsa ca Hristos să lucreze.

La sfârșit, când mi-a pus epitrahilul pe cap, am simțit o greutate care a spart gheața din mine. Am plâns ‒ eu, rockerul dur și arogant, am plâns ca un copil mic. Atunci m-am întors. Atunci L-am găsit pe Hristos. Am simțit că lepăd o viață mincinoasă și mă trezesc la adevărata viață.

Când am plecat de la spovedanie, am realizat cât de mult rău îmi făcusem mie și cât de mult greșisem față de Dumnezeu. Apoi, în timpul slujbei la praznicul Nașterii Maicii Domnului, am început să plâng fără oprire – era un plâns de bucurie și de tânguire, amestecat, un dar autentic, bucuria regăsirii și căința pentru tot ce fusesem înainte. Simțeam că văd pentru prima dată viața, ca un om care s-a născut orb și vede lumina prima oară.

Nu a fost doar spovedania; a fost conștientizarea răului pe care-l făcusem și ușurarea pe care am simțit-o după. Mi-am dat seama cât de mult mă iubește Dumnezeu și cum m-a ferit de păcate mai mari, care m-ar fi putut opri apoi de la primirea Tainei Preoției.

„Vreau să-L slujesc pe Hristos!”

După acea experiență, drumul către Teologie a fost clar, dar greu. Nu am aruncat chitara imediat, nici nu am devenit brusc „sfânt”. Am luptat cu mine, cu vechile obiceiuri, cu prietenii, cu lumea. Am tuns pletele, mi-am scos cercelul, am ars toate casetele de muzică rock – zeci de casete! – ca un simbol al despărțirii de trecut. Foștii prieteni mă strigau apoi „pocăitule”, „trădătorule”, „popă”, dar am învățat să răspund cu răbdare și să încerc să-i aduc la Hristos. Însă am înțeles rapid că trebuie să mă debarasez de anturajul vechi și să fac loc unei noi vieți, ancorată în credință. Apoi am hotărât: „Vreau să-L slujesc pe Hristos!”.

Am început Facultatea de Științe Economice, dar dorința de Teologie era mereu prezentă. În anul III am început în paralel primul an de Teologie. Anii de la facultate au fost ani frumoși. Acolo am învățat să gândesc cu mintea Bisericii, nu doar cu emoția. Părintele Arsenie Papacioc mi-a binecuvântat dorul de a studia Teologia și de a fi preot, iar cuvintele lui mi-au schimbat perspectiva pentru totdeauna. După aceea Dumnezeu m-a rânduit să fiu hirotonit diacon și mai apoi preot.

Pe drumul meu am întâlnit-o și pe Daniela, viitoarea mea soție. O vedeam zilnic în autobuz, dar, sincer, eram încă un copil în suflet – uneori prea imatur ca să-i apreciez prezența. O prietenă comună ne-a făcut cunoștință, dar eu, în stilul meu „romantic”, găseam plictisitor să mergem pe stradă sau să ne plimbăm în parc. Odată chiar m-am ascuns după un copac când urma să ne întâlnim și, desigur, m-a văzut! Se supărase teribil, iar eu am învățat pe moment că jocurile de-a v-ați ascunselea nu sunt cea mai bună strategie în dragoste.

În perioada aceea eram convins că voi deveni monah și, în capul meu, am vrut să o trag și pe Daniela pe același drum. Dar ea, evident, nici nu voia să audă. Până când Părintele duhovnic, văzând insistența mea, mi-a spus clar: „Gata, tu mergi la mănăstire, iar Danielei îi găsesc un băiat bun să se căsătorească!”. Când am auzit asta, m-am lecuit instant și cu monahismul, și cu ideile de-a o transforma pe Daniela după idealurile mele mai mult visătoare decât mature. Dumnezeu avea alte planuri: dragostea mea și misiunea mea aveau să meargă mână în mână.

Un al doilea „acasă”

După ce am parcurs acest drum al descoperirii și al întoarcerii la Hristos în România, am simțit că Domnul mă cheamă mai departe. Dorința de a fi de folos și de a împărtăși ceea ce primisem în dar nu putea fi limitată la locul natal. Astfel, Dumnezeu m-a rânduit să continui slujirea mea în Cipru ‒ un tărâm străin, dar care avea să devină pentru mine un al doilea „acasă”.

Acolo, între bisericile și comunitățile grecești, am întâlnit români care aveau nevoie să audă un cuvânt în limba lor maternă. Am înțeles că misiunea mea nu era doar să slujesc, ci să fiu puntea dintre oameni și Hristos, să aduc alinare prin limbă și rugăciune în inimile celor ce trăiau departe de țară. Cipru a devenit astfel locul în care experiența mea din România, formarea și credința mea s-au transformat în lucrare concretă pentru oameni. Aici nu e doar misiune, e familie. Oameni de toate vârstele, de toate categoriile – și fiecare vine cu povara lui.

În Cipru, poporul respectă preoții, Biserica. Au supraviețuit sute de ani sub ocupații doar datorită păstrării dreptei-credințe. Ortodoxia a ținut oamenii uniți și ancorați în Adevăr. Aceasta este o lecție despre rezistență și credință vie în Dumnezeu și în valorile noastre creștine. Fără aceste valori, omul devine o frunză în vânt. Ușor de manipulat, ușor de pierdut. Lipsa lui Hristos din viața noastră ne lasă goluri pe care nimic sau nimeni nu le poate umple.

Familia a fost mereu stâlpul vieții mele. În Hristos, familia ține omul întreg și îl împiedică să se rătăcească în viziuni greșite sau în goana după lucruri materiale. Hristos este temelia. Fără Hristos, familia se rupe. Cu Hristos, e tare. Noi, cu darul Domnului, avem trei copii, care merg la școlile locale de limbă greacă, sunt pe deplin integrați în societate, dar îi încurajăm să-și păstreze identitatea românească și să nu-și uite rădăcinile.

„Al Domnului este pământul și plinirea lui” (Psalmul 23:1). Oriunde aș fi, în România, Cipru sau pe alt continent, pământul este al Domnului. Eu nu sunt străin. Sunt doar un om care încearcă să fie de folos prin ce mi-a dăruit Dumnezeu.

Și dacă am învățat ceva în tot drumul vieții mele, de la satul copilăriei până aici, este că Hristos nu renunță la om. Niciodată.

Pr. Daniel Anghel

Paralimni, Cipru