Bună dimineața. Tăcere, bineînțeles. Poate nu știi că vorbesc cu Tine. Adevărul e că nu știu cum să mă adresez Ție. Nu vreau să Te ofensez sau să fiu nepoliticoasă, că doar vorbesc cu cineva important. Oare trebuie să stau în genunchi când vorbesc cu Tine? Nu vreau să fiu prea formală, ca și cum aș vorbi cu un șef, dar nici prea familiară, că doar nu ești prietenul meu din copilărie. Mi-ar plăcea să-Ți spun „Doamne-Doamne”, cum îți spun copiii. Poate atunci aș reuși să vorbesc cu Tine ca și cum aș fi un copil. Copiii sunt sinceri, vorbesc din inimă, nu vor să facă pe deștepții, nu suferă de îndoială. Ca mine.
E 5.30 dimineața. Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. Oricum nu prea dormisem. Suntem vreo șaptezeci-optzeci de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, în camere separate, băieți și fete. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am o motivație superioară de a mă trezi, dar mă gândesc doar la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete. Îmi aduc aminte cum era la taberele sportive din copilărie. Și aici e tot un fel de tabără. Așa că mă smulg din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă și îmi leg eșarfa pe cap.
Adevărul e că nu-mi place să port eșarfă pe cap. Parcă nu-mi stă nicicum. Grozav, îmi spun, ieri-alaltăieri erai la discotecă și acum ești cu batic pe cap la mănăstire. Oricum, mi se pare că nu mă potrivesc în peisaj. Nu-mi vine să cred că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Ce caut eu aici? Parcă sunt prea bătrână printre copiii ăștia de liceu și facultate, la care m-am și răstit cu o seară înainte să facă liniște ca să putem dormi. Pe vremuri mi se părea că doar babalâcii sunt stresați să nu fie muzica prea tare și să nu-i tragă curentul, iar acum iată-mă și pe mine la fel. Încep gândurile, ca o trăncăneală: că nu-mi vine să cred că fac asta, că oricum nu am credință, că nici nu știu în ce cred, că atunci când mă rog parcă aș vorbi în gol.
Cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi iau geanta cu aparatul foto, ies din camera unde încep să se miște fetele și urc pe deal.
Poate Te voi găsi aici? Mi-aș dori așa de mult să Te cunosc! Dar nu mă cunosc nici pe mine cu adevărat, deși am 38 de ani. Simt că Tu știi totul despre mine, ceea ce nici eu nu știu, iar privirea Ta mă arde, la fel cum uneori nu pot să rezist la privirea sfinților din icoane și-mi plec ochii, lăcrimând... Și îmi doresc, ce dorință nebunească, să fiu ca ei. (Dar uită-te la tine!, îmi zic)
Vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Am auzit asta într-un scurt film documentar, cu filmări și fotografii superbe de la niște mănăstiri, prezentat în cadrul unei conferințe pe care o ținuseră doi călugări la Timișoara, în urmă cu aproape trei ani. Atunci a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung la mănăstire. E ciudat că am ajuns la acea conferință, pentru că pe atunci nu aveam nimic de a face cu subiectul credinței. Aș zice că am ajuns acolo întâmplător. Am mers mai mult din curiozitate, nu mai întâlnisem călugări până atunci. Eram și în perioada când încercam disperată orice ca să mă vindec și mi-am zis: de ce nu și asta?
Înainte de a începe conferința, a fost filmul acela. De fapt a fost melodia de Pink Floyd care rula în fundalul prezentării, care mi-a atras atenția prima dată. M-am gândit: dacă le place Pink Floyd, trebuie să fie ceva de capul lor. Sunetul limpede, inconfundabil, al solo-ului la chitară din Shine on you crazy diamond răsuna peste amfiteatrul plin din Universitatea din Timișoara, peste munții cu brazi înzăpeziți care înconjurau o mănăstire izolată, pe malul lacului, peste dealul cufundat în ceață la răsăritul soarelui de la altă mănăstire (unde sunt acum). Poate că fotografa din mine a fost atrasă de imagini și de promisiunea de a face niște fotografii bune, căci vezi bine, eram mare fotografă și făceam poze frumoase.
Însă ceea ce nici acum nu pot înțelege sau explica prea bine, lucrul care m-a atras atunci și apoi din nou și din nou, a fost felul în care vorbeau acei călugări, nu ceea ce spuneau. Nu mai auzisem pe nimeni până atunci să vorbească așa. Nu era un „speech”, nu își exprimau niște păreri documentate, nu era un discurs motivațional ci era... adevărul. Aș îndrăzni să spun chiar Adevărul (Cine ești tu să știi ceva despre Adevăr?!). Poate să zică oricine că vorbesc prostii, dar sufletul meu a recunoscut adevărul, adevărul care nu avea nevoie de demonstrații, pe care acei călugări îl trăiau. Poate că e ca atunci când te îndrăgostești, când întâlnești pe cineva care-ți schimbă viața, inima parcă ți se oprește în loc o secundă și... pur și simplu știi. Iar când te îndrăgostești nu-ți mai trebuie nimic altceva.
Oare ce să fie acest dor ca o sete de nestins din inima mea, această tânjire care nu s-a împlinit cu nimic din lumea aceasta și care s-a ostoit doar atunci când m-am întâlnit cu Tine? De parcă ai fi sădit o sămânță din Tine în adâncul meu, care m-a făcut să Te caut și să Te caut și să nu am liniște până nu Te găsesc. Nu ai vrea să faci și pentru mine niște minuni? Ceva evident, să vorbești răsunător dintr-un nor, poate așa o să înțeleg, o să Te văd și o să cred. De fapt, cred că atâția ani ai făcut multe minuni pentru mine, dar erau prea subtile ca eu să le văd. Sau eram prea orbită de ideile mele ca să pot recunoaște că sunt de la Tine.
Urc gâfâind pe dealul de lângă mănăstire, inima îmi bate nebunește și parcă doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Și Pink Floyd în mintea mea. Zorile vin încet-încet și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și gălbui. De pe vârful dealului se vede până în depărtare câmpia cufundată în aburi pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un firicel, iar în depărtare se înalță crestătura gigantică în stâncă a Cheilor Turzii. Soarele aruncă primele raze palide de toamnă peste lumea adormită și scoate la lumină din ceața groasă și liniștea în care sunt cufundate văile și câmpiile, ca și cum atunci s-ar materializa din neant, sate și orașe care se văd ca niște miniaturi. Avea dreptate părintele, probabil e ca la facerea lumii. Stau în liniște și nu mai scot aparatul foto. Ce frumos ai făcut totul, Doamne! Îmi dau lacrimile. Se aude clopotul care ne cheamă pe toți la Liturghie și îmi promit să mă întorc pe deal după aceea, să fac poze.
La Liturghie încerc să stau drept și să mă concentrez la slujbă, dar mă foiesc într-una. Ba mi-e prea cald, îmi dau jos geaca, ba mi-e frig, o pun pe umeri, încep să mă gândesc ce haine mi-ar plăcea să am, mă doare umărul de la geanta cu aparatul foto, îl schimb pe celălalt umăr, îmi întind spatele, mă mut de pe un picior pe celălalt, îmi tot îndrept eșarfa pe cap, apoi brusc simt o foame teribilă care-mi ocupă toată mintea. Mă simt obosită, aș vrea să mă așez jos, dar mi-e rușine de ceilalți care stau așa drepți și cuminți la Liturghie. Îmi trec prin minte un milion de gânduri. Treburi pe care le am de făcut acasă, dorințe, planuri, conversații imaginare cu prieteni, fragmente din trecut și prezent. Încerc să mă rog, dar e atâta zgomot în mintea mea, că nici eu nu mă aud.
Iată, stau înaintea Ta și încerc să fiu eu însămi, cu mintea mea împrăștiată, cu rugăciunea slabă și credința îndoielnică, cu toate greșelile mele. Nu vreau să par mai bună sau mai evlavioasă decât sunt, nu vreau să am o credință ca un set de reguli. Am o teamă stupidă de copil că o să Te supăr și nu o să mă mai iubești. Uneori Te caut cu prea multă încrâncenare și nu iese nimic bun din asta. Îți spun sincer, am mintea împrăștiată când mă rog, uneori îmi vine să o las baltă. De multe ori mi se pare prea greu ce ne ceri, prea grea calea Ta și într-adevăr foarte îngustă: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” Dar nu vreau să fiu în altă parte, fără cruce.
Claudia Tănăsescu
Fotografie de Claudia Tănăsescu
* * *
Fragment din cartea „M-am întors acasă” de Claudia Tănăsescu, Editura Waldpress, 2025
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!