Era spre sfârșitul Vecerniei cu Litie. Stăteam ca pe ace. Copiii nu prea mai aveau răbdare. Nici eu. Gândurile îmi fugeau într-o mie de părți: aveam atâtea de făcut! Și tocmai atunci îl văd pe Părintele Ioan pregătindu-se să ne spună un cuvânt de folos. „Încă vreo douăzeci de minute”, socotesc în sinea mea. Și, of, câte mă așteptau acasă…
Numai că Dumnezeu avea să-mi dea o lecție printr-unul dintre cei mici ai Lui. Pe la mijlocul predicii, mintea mea hălăduia departe, departe. Când colo, o văd pe șugubeața mea Fotini, de aproape patru ani, cu două degețele ridicate. Voia să-l întrerupă pe Părintele. Biserica plină, iar ea se tot foia, doar-doar i-o atrage atenția.
Prinsesem și eu, cu o jumătate de ureche, că Părintele vorbise despre samarineancă și despre curajul ei de a-și lua copiii și de a-L mărturisi pe Hristos. Ei, și ce credeți că o frământa pe fiica mea?
Eu o știam cu o bucățică de plastilină în mână, învârtindu-se în jurul meu. Îmi închipuiam că-și vede de joaca ei. Ea însă asculta. Și încă atât de atent, încât găsise ceva de îndreptat în predică! De aceea ridicase cele două degețele sus-sus, ca să fie văzută. N-a izbutit să ia cuvântul atunci, dar nici nu s-a lăsat păgubașă. După slujbă, i-a spus Părintelui că greșise numind-o pe samarineancă doar „samarineanca”. Ea are un nume: Fotini. Fotini Samarineanca. Cum să treci peste un asemenea amănunt? Mai ales când și pe ea o cheamă Fotini.
Ieșind din biserică, i-am spus că și ea este curajoasă, întocmai ca sfânta al cărei nume îl poartă. Iar eu am rămas puțin pe gânduri. Mă uitasem la mâinile ei ocupate cu plastilina, fără să bănuiesc cât de atent asculta. Am plecat acasă cu aceleași treburi de făcut... și cu o mică încurcătură în socotelile mele: din cele douăzeci de minute pe care eu le crezusem prea lungi, Fotini nu voise să se piardă nici măcar un nume.
Andreea Macra