În prima mea studenție, mâinile au aflat înaintea mea că sunt bolnav.
Într-o zi n-au mai avut putere să tragă clopotul catedralei.
Slăbisem sub șaizeci și cinci de kilograme. Muncisem mult, eram epuizat. Am ajuns în spital.
Vestea s-a dus repede și am început să primesc vizite. Prieteni apropiați, alții mai puțin apropiați. A venit și părintele Vasile Flueraș.
Cineva mi-a adus petrol nerafinat.
– Două lingurițe. Dacă bei, te vei face bine.
Am băut.
În fiecare zi primeam câte doi litri de lapte de capră. Mi s-a spus că avea părul maro. Capra, adică.
– Dacă bei, te vei face bine.
Am băut și laptele.
De la țară mi-au adus slănină.
– Dacă mănânci, te vei face bine.
Am mâncat.
I-am ascultat pe toți.
Din boala aceea îmi amintesc cel mai limpede câți oameni au vrut să nu mor.
Mama era singură.
Tata murise cu trei ani înainte.
Pe vremea aceea, știam cât de greu îmi era mie. Abia mult mai târziu m-am gândit la ce trăise ea.
Din mila lui Dumnezeu, m-am refăcut.
Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau un șpaclu.
Am răzuit zugrăveala de pe peretele camerei mele, cât să încapă chipul Maicii Domnului în mărime naturală.
Trupul fusese hrănit de toți ceilalți. În mine rămăsese foamea de a picta.
Am luat pensula.
Cu puțin timp înainte, mâinile mele abia mai puteau trage funia clopotului. Acum pictau.
Maica Domnului a rămas pe perete până astăzi.
După externare, Vlădica Bartolomeu mi-a dat și el ascultare.
– Să mănânci două căruțe cu morcovi.
Două căruțe.
– Dacă mănânci morcovi, te vei face bine.
Au trecut treizeci de ani. Cu morcovii, încă sunt în ascultare.
Pr. Ioan Gînscă
Fotografie de Noemia Prada
