Dorothy Sayers este o autoare mai puțin cunoscută în România. Am descoperit lucrul acesta recent și m-am mirat, dacă ne gândim că făcea parte din cercul mai larg al lui C.S. Lewis și J.R.R. Tolkien, cunoscuți sub numele de Inklings. Iar printre precursorii importanți ai lor se număra G.K. Chesterton, tradus și cunoscut la noi, care a scris și el multe povestiri polițiste ce pot fi clasificate drept teologice – sau, cum mi se pare mai potrivit să le numesc, criptoteologice.
Dar, spre deosebire de Chesterton, care tinde spre fantastic-excentric, paradoxal și umor exuberant, Dorothy Sayers scrie romane realiste. Cunoscută publicului anglofon pentru aceste romane, totuși, mai ales spre sfârșitul vieții s-a consacrat teologiei și traducerii operei lui Dante, scriind și o serie de piese radiofonice despre Evanghelie, The Man Born to be King, despre care C.S. Lewis spunea că le citește în fiecare Săptămână Mare. Teologia din romanele ei polițiste este mai puțin directă decât a lui Chesterton, care a și pus un preot catolic – Părintele Brown – în rolul detectivului principal. Pe când Chesterton excelează în jocuri de cuvinte cu miez, deznodăminte neașteptate și fantastice, Sayers ne delectează cu nenumărate aluzii literare țesute cu sens în narațiune, cu personaje complexe și atașante, descrise realist, și cu alte nuanțe ale umorului englezesc. Detectivul ei, Lord Peter Wimsey, este un aristocrat educat la Eton și Oxford, rafinat, cultivat și plin de imaginație, de șarm, dar și de umanitate, empatie și de scrupule morale, pe lângă efectele post-traumatice ale Primului Război Mondial.
În Strong Poison (Otravă puternică), unul dintre romanele ce-l au pe Wimsey ca protagonist, un avocat spune despre unul dintre jurații procesului, o domnișoară bătrână foarte inteligentă și credincioasă: „O persoană care este capabilă să creadă în toate articolele crezului creștin n-o să se poticnească într-o țâră de evidență contrară!”. Această Miss Climpson, despre care e vorba aici, una dintre asociatele lui Wimsey, a fost inventată de Sayers înainte ca Agatha Christie să o creeze pe Miss Marple. În acest caz, Miss Climpson refuzase să voteze, asemenea celorlalți jurați, pentru vinovăția unei acuzate, în ciuda evidenței contrare. Din desfășurarea evenimentelor va reieși că ea a avut dreptate, nu cei care „se poticniseră” de evidența contrarie. Prin această frază, Sayers exprimă, cred eu, ideea principală a teologiei romanelor polițiste: realitatea nu e ceea ce pare, esențialul rămânând ascuns unei priviri superficiale și preconcepute. Adevărul despre viață și moarte (și adevărul în general) se ascunde în spatele unor false evidențe, iar munca detectivului constă în a da la parte perdeaua iluziei și a nu se lăsa păcălit de „o țâră de evidență contrarie”, pentru a se apropia de adevăr și a putea judeca după dreptate. Exact ceea ce-i cere Dumnezeu și creștinului de rând: „Nu judecaţi după aparenţe, ci judecaţi cu o judecată dreaptă!” (Ioan 7:24).
Dar despre alt roman aș vrea să vorbesc aici, primul din seria cu Lord Peter Wimsey, Whose Body ? (Al cui este cadavrul?), apărut în 1923. În timp, romanele autoarei vor deveni din ce în ce mai bune, iar personajul principal va căpăta nuanțe din ce în ce mai adânci, la fel și celelalte personaje, care își vor pierde caracterul oarecum schematic, tipologic din acest prim roman („aristocratul conservator”, „polițistul limitat”, „ducesa originală”, „majordomul ireproșabil”, „milionarul american” etc.) și devin mult mai nuanțate, realiste și originale decât ne-am aștepta de la un roman polițist. Însă cred că Whose Body? are deja sămânța complexității de mai târziu, fiind deja plin de miez nu doar moral și teologic, ci și literar. Atenție: este imposibil să prezint cartea fără câteva „spoilere”! Dar poate nu-i o tragedie, pentru că, spre deosebire de Agatha Christie, intriga romanelor lui Dorothy Sayers nu se bazează în general pe o răsturnare flagrantă de situație, cititorul atent descoperind treptat, pe parcursul romanului, în ce direcție trebuie să-și îndrepte suspiciunile.
Și la eroul lui Sayers, Lord Peter Wimsey, ca în cazul multor alți detectivi clasici, aparențele înșeală. Nu este, precum pare, un răsfățat reprezentant al clasei superioare englezești de atunci, iar în spatele aspectului puțin prostuț și comportării excentrice se ascund o inteligență, un spirit de observație și o imaginație creativă greu de egalat. Nu numai realitatea este altfel decât pare și adevărul trebuie căutat ca și comoara ascunsă în țarină, dar și cei care le găsesc nu sunt cei de la care ne-am fi așteptat. Iar, de multe ori, cei despre care ne-am fi închipuit cel mai puțin că vor fi mai aproape de adevăr și de dreptate se apropie primii de ele.
În Whose Body? avem de-a face cu o critică a materialismului pur, a teoriei duse până la extrem a materialismului. O școală de gândire deja foarte răspândită atunci, și care s-a banalizat acum, reprezentată printr-un eminent specialist în neurologie, spune că există numai trupul, și pune pe seama creierului orice manifestare a sentimentelor, a gândirii și chiar a conștiinței. Toate acestea sunt, pentru respectiva școală de gândire, efectele exclusive ale unor procese biochimice sau fizice, și ar putea fi schimbate sau înlăturate printr-o intervenție fie chirurgicală, fie chimică asupra creierului. Acest mod de gândire, la care se adaugă o lipsă de empatie de tip pshihopat, îl face pe criminal să-și îndeplinească planul. Paradoxal, el desfigurează și necinstește tocmai trupul care este pentru el singurul care există și contează. Nu avem de-a face cu o demonstrație de tip ideologic − autoarea nu încearcă să ne convingă că acest fel de gândire duce neapărat la crimă și dezumanizare, însă ne ajută să ne punem întrebarea dacă nu aceasta este consecința dusă până la absurd a sus-numitei filozofii. Aici, ea se întâlnește cu ideile lui C.S. Lewis, puse în lumină mai ales în romanul That Hideous Strength (Puterea aceea hidoasă) – roman de asemenea încă netradus în limba română, din păcate.
Un alt element interesant al romanului Whose Body? îl reprezintă câteva elemente din anchetă și câteva aluzii literare și teologice. Într-o discuție din capitolul 7 dintre cei doi protagoniști, când Wimsey îl găsește pe prietenul și asociatul său, inspectorul Parker, citind o carte de teologie exegetică despre Epistola către Galateni, Parker compară un anumit tip de exegeză biblică – cea care încerca să demonstreze că Iisus era doar un personaj mitic și nu a existat cu adevărat în istorie – cu prostia de care dau dovadă unii polițiști care pun teoria înaintea evidenței, și găsesc numai ceea ce caută, în loc să se apropie cinstit de adevărul Scripturii: „Sunt atât de ocupați să caute hoțul pe care nu l-a văzut nimeni niciodată, încât nu ar putea recunoaște urmele lăsate de cei ai casei”.
Și, last but not least, romanul începe cu Wimsey plecând spre o vânzare la licitație bibliofilă, pentru a obține un exemplar rar din Divina Commedia a lui Dante. Acesta se termină tot în agreabilul său salon, unde ni se spune că Wimsey citește din Dante, iar inspectorul Parker îl citește pe Origen. Îi întâlnim, deci, ca referințe pentru cine are ochi să vadă, pe Dante – cel care își descrie călătoria inițiatică și simbolică pe lumea cealaltă, și pe Origen, inspiratorul exegetic al Sfinților Părinți. O dublă invitație: la explorarea tainelor morții și la reflecția asupra principiilor de căutare a adevărului − acestea sunt două elemente-cheie ale romanului polițist literar și criptoteologic purtând marca „Dorothy Sayers”.
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Musa Tuğrul Karataş / pexels.com