Ce mai faci, dorule? (că, nu știu de ce, mi te-ai făcut dor!)
Eu ți-am dus dorul mai peste tot zilele astea, pe la mare, prin fiecare scobitură de pas imprimată pe nisipul plajelor, prin mătasea de miere turcoaz a valurilor ei, pe la toate mănăstirile pe unde te-am lasat la picioarele Domnului și te-am culcat în brațele Maicii Lui, unde toți sfinții mi-au promis că da, αγάπη μου, o să-i ținem sufletul de mână în toată vremea și în tot ceasul, îl ținem deja oricum, σ´αγαπώ, nu uitați, da? Σ´αγαπώ! (au spus că ne iubesc).
Poate azi e ultima mea zi, poate la noapte cer de la mine sufletul meu și vine să mă culeagă Domnul Dumnezeul meu din pământul ăsta ca pe un ghiocel, și mă duce Sus, în Lumea mea de dincolo de lume, să mă fac așternut picioarelor Lui, că moartea nu întreabă dacă am nouă sau douăzeci de ani, că „fiecare vede că înțelepții mor cum mor și cei neînțelepți și nebunii” și „mormântul lor va fi casa lor în veac, deși numit-au cu numele lor pământurile lor” (Psalmul 48) – a se trece totul la persoana I. Și, dac-ar fi să fie așa, atunci te întreb: cu dorul tău după mine ce fac? Plec prostește cu el în buzunarul pieptului, în loc să-l trimit, cuminte, să sărute tâmpla ta bătută de gânduri?
Nu, dragul meu, pentru tine dar și pentru mine (ca să fiu mereu ușoară și pregătită de marea și neașteptata decolare, mereu cu mâinile libere să prindă și să apuce bine trenul spre Cer), am să dau instantaneu toată dragostea pe care o am de dat, imediat ce o simt clocotindu-mi sub coaste, fără pic de întârziere, cu semnele trase de frunți în sus a exclamare, și nu încovoiate incert a întrebare, că abia atunci mi se va umple trăistuța veșniciei și abia atunci voi avea bagajul făcut. Că atâta ai, cât ai dăruit. Cu atâta avere pleci la drum – cu cât ai iubit, cu câte doruri ai împărțit gratuit pe toate drumurile vieții tale.
Că de-aia zic, dacă mie mi-e dor de tine, de ce să te aștept să mi-o spui tu cel dintâi? Gura nu mă doare, poate doar picioarele inimii puțin (mai mult), că de câteva zile tot aleargă de nebună, desculță și despletită, arde sub tălpi diagonale de mii de kilometri peste continent, mare-munte-deal-câmpie-câmpie-deal-munte-mare, dus-întors, din pieptul meu și până la ușa de lemn dulce a sternului tău, la care mângâie, nu bate, apoi cântă Imnul Dragostei pe voce de cap, aerat și roz-pastel ca panglica de trandafir din părul puilor de înger, și tu-i deschizi, ușor debusolat, beat de mirarea că a ajuns așa de repede și că tu chiar ai bătut atâta drum?! Ești nebună!, apoi vă prăbușiti unul în altul urcând, că Dragostea nu cade niciodată.
Am și eu o dorință, una mică și gata – să-ți dau dorul meu. Că, la drept vorbind, oricum e al tău, eu doar ți-l duc. Ia-l și plimbă-l pe unde știi tu mai frumos și mai iubibil, du-mi și tu dorul, maratonistul ăsta fierbinte și trans-mediteranean, cântăcios și neastâmpărat, hai te provoc, ce zici, te bagi?? Și, vezi, ai grijă că frige!
P.S. Nu-s plătită în bani să fac reclamă, dar în inimi gâdilate de muzici bune da, așa că ascultați piesa Din dor a lui Mihail și mulțumiți mai târziu, nu mie, ci Lui, Tatălui muzicii bune, al vieții bune și al tuturor celor ce-s bune foarte.
P.P.S. Chiar mi-e dor de tine.
Ana Bănică