Dl. Dorin a fost poet. Îi plăcea poezia foarte mult și, ori de cate ori îl ajutam la baie, obișnuia să-mi recite. Așa cum alții cântă sub duș, dânsul recita. Îmi punea deseori răbdarea la încercare, însă luptam cu mine din răsputeri ca să nu-l zoresc. Era un om plăpând, foarte slab, păr puțin pe cap. Nu se mai putea deplasa decât cu căruciorul. Doar se ridica în picioare ajutat.
În ultimul timp, încerca niște tratamente naturiste. Polen și alte produse apicole.
Soția nu l-a părăsit nicio clipă. Erau un cuplu frumos.
Îmi amintesc foarte clar ultima noapte. De câteva zile, toată lumea știa că se apropie momentul plecării sale. Eram de serviciu și soția se temea să nu ațipească. Ruptă de oboseală, îi era teamă să nu plece fără știrea ei.
Am rămas de strajă încercând să ajut. Nu mai putea vorbi. Mă privea cu ochii mari și expresivi. Încerca să-mi spună ceva, dar nu puteam înțelege. Privirea îi era limpede și clară. Spre dimineață, pe la ora 4 și un pic, privirea îi devenise mai pierdută. Apoi, dintr-odată am simțit ce voia. Soția.
Am chemat-o și m-am retras, lăsându-i singuri. Câteva minute mai târziu am auzit vaietele de jale.
Aveam caiețelul său de poezii... însă acum, rememorând trecutul, nu reușesc să-l mai găsesc.
Bătrânețea și amânările m-au făcut mai rigidă, sufletește vorbind. Mai ales amânările. „Moleculă de apă într-un ocean înghețat...”. Niciodată. Eu sunt de multă vreme parte din gheața oceanului.
Veșnică pomenire, d-le Dorin!
Ieri la spital, după ce-am încărcat mașina de vase, am dat drumul la program. Am rămas cu câteva vase în chiuvetă, însă gândeam să le spăl tot la mașină în tura următoare. Am plecat prin secție. Voiam să nu deranjez. În bucătărie intraseră un medic chirurg împreună cu rezidenții săi. I-am lăsat singuri. De obicei vorbesc îndelung despre cazuri, situații, îi învață, întreabă, uneori îi dojenește, arareori. Medicul de care vă vorbesc este un bărbat tânăr încă, înalt, foarte slab, hâtru, lesne iertător și tatăl a trei copii. De câte ori întâlnesc ultimele două calități la cineva, nu mă pot împiedica să nu simt admirație și respect.
I-am lăsat o vreme îndelungată singuri în bucătărie, însă trebuia să închei povestea vaselor, așa că mi-am cerut iertare și-am continuat trebăluiala. Medicul mi-a spus că nu-i nimic și a continuat să le vorbească tinerilor. La un moment dat a subliniat un lucru care mi s-a înfipt și mie în creier. Încerc să-l citez: „Măi oameni buni, dacă observați, un om rău, îmbătrânind, devine și mai rău, sau dacă e zgârcit, devine și mai zgârcit. Vârsta nu înțelepțește întotdeauna. Unii, din păcate, chiar îmbătrânesc degeaba”.
Și-apoi m-au chemat d-le asistente și n-am mai auzit discuția terminându-se. M-am întristat, pentru că e adevărat.
Eu sunt, printre altele, un om dușmănos. Chiar dacă iert, nu uit... În orice fac, îmi zic: „Lasă că am timp. Mâine. Poimâine. Este timp pentru schimbare”.
Chiar nu am timp. Nu mai am timp deloc pentru schimbare. Deja sunt foarte bătrână.
Nu mai am timp...
Mihaela
Fotografie de Cansın Balcı / pexels.com