Mult timp am trăit fără amintiri frumoase. Aveam impresia că am avut o copilărie plină de tristețe și că nu există nimic bun de care să-mi aduc aminte. Până când, la un moment dat, slavă Domnului, amintirile mele frumoase din copilărie au început să-mi revină una câte una, iar eu am considerat acest lucru o mare minune! Asta s-a întâmplat după ce m-am apropiat de Biserică. Sfintele Taine cu adevărat au lucrat! Dar și mai mult mi-am revenit după ce am născut cei doi copii ai mei, de care nu știam cum voi avea grijă, eu suferind de o tulburare psihică. Dar, din acest punct de vedere, Dumnezeu face minuni cu mine zi de zi, pentru a-mi putea crește copiii cu bine și a putea să-mi îndeplinesc responsabilitațile de mamă.
Doamne, și când am început să-mi amintesc frumusețea copilăriei, curgeau bobițe de lacrimi rupte din Rai pe obrajii mei! Nu multe, una, două, maxim trei... Mult timp, de prin adolescență, nu am mai putut plânge aproape deloc. De aceea, nici acum din ochii mei nu se revarsă prea multe lacrimi, dar sunt mai multe, mult mai multe decât înainte. Și sunt, de obicei, lacrimi luminoase. Iubesc aceste lacrimi, și pentru mine iarăși sunt o minune!
Amintirile mele frumoase, dragi amintiri, ce bucurie că am început să le accept și să le conștientizez! Așa că, amintindu-mi lucruri minunate din copilărie, în inima mea au început să răsară muguri de dor... Dor de Raiul copilăriei! Dor de bunici, dor de căsuța săracacioasă, dar plină de iubire și bucurie... Dor de bucătăria cu sobă de chirpici, cu plită, pe care ne făcea mama de mâncare iarna, iar în cuptorul ei ne cocea pâine, colăcei, covrigi, mere, dovleac, plăcinte, în timp ce eu și frații mei stăteam voioși pe lângă ea... Dor de florile de gheață de pe geamurile acestei bucătării sărace, dar plină de veselie... Dor de derdelușul pe care ni-l făcea tata în fiecare iarnă... Dor de țurțurii de la ștreașină care pentru mine erau cele mai bune acadele... Dor de troienele care erau cât gardul de înalte... Dor!...
Dor de cei doi mielușei bolnăviori pe care i-am crescut în copilărie cu lapte din biberon și care se țineau după mine ca după mămică lor... Dor de vițelușii pe care îi țineam cu capul în poala mea și îi mângâiam... Dor de căpițele de paie pline de praf, care erau pentru mine cele mai minunate tobogane... Dor de laptele cu spumă, proaspăt muls de bunica, pe care îl beam cu atâta bucurie... Dor de bunicul și de bomboanele pe care ni le dădea în fiecare seară... Dor de petuniile care creșteau printre brazdele de ceapă prin curte... Dor de regina-nopții care îmi înmiresma serile de vară... Dor de plimbarea în căruța cu fân proaspăt cosit... Dor de pădurea prin care mergeam cu tata la pescuit, iar tata vorbea cu păsările... Păsările cântau și tata fluiera aproape asemenea cântecului lor, iar ele îi răspundeau... Mă minuna foarte mult acest lucru! Cele mai frumoase momente petrecute împreună cu tata... Dor de gârla unde ne scăldam vara... Dor de carpetele bunicii de pe perete, făcute cu truda mâinilor ei... De războiul de țesut... Dor și dor!...
Mi-e dor de mine așa cum eram în copilărie, curată, sfioasă, cu gânduri luminoase, liniștită, împăcată... Mi-e dor! O, Doamne, dorurile noastre toate suntem noi! Așa cum am fost și suntem! Dorul doare, dar și bucură. Dorul este dragoste, și dovada că dragostea nu moare.
Mi-e dor de Hristos așa cum L-am văzut odată, acum, la maturitate, nu demult, într-un moment în care am fost neom, într-o perioadă în care am trăit un groaznic iad aici, pe pământ. Atunci, cumva, sufletul meu pentru câteva minute ajunsese în Rai, lângă Hristos. Eram atât de frumoasă acolo! Mi-e dor de mine așa cum eram acolo, și așa aș vrea să ajung... Mi-e dor de Frumusețea Lui care nu există pe acest pământ și de ochii Lui în care încăpea întreg Universul și întreaga Veșnicie! Mi-e dor de toate acestea, dar totodată mă bucur și de ceea ce trăiesc acum. Așa că, în toate durerile mele, sunt fericită. Simplu și firesc.
Mi-a plăcut ce a spus Eugen Ionescu într-un interviu: „Viața este în același timp oribilă, frumoasă și divină!”. Încerc să privesc mai mult la frumusețea acestei lumi fără a nega că sunt și lucruri oribile în viața asta de pe pământ. Și așa îmi găsesc un echilibru, și așa reușesc să trăiesc realitatea în totalitatea ei. Căci, dacă negăm suferința, nu facem decât să negăm părți din noi și din realitate. Și, până la urmă, de ce să negăm suferința, de ce să fugim de ea? Nu în văpaia suferințelor se formează Sfinții?
Dacă n-ar exista dorurile, cred că n-am mai putea fi oameni. Dorurile ne fac fericiți și ne amintesc de Raiul din noi. Să facem din doruri un frumos colier cu care să ne împodobim inima... Și să renaștem, prin doruri, mai frumoși! Să lăsăm dorurile să ne poarte către veșnicia lui Dumnezeu. Iar acolo nu ne va mai fi dor, căci bucuria cerească va depăși orice bucurie pământească. Amin!
Maria
Fotografie de Simona Andrușcă