Domnul Varna

Cât de mult m‑a ajutat, am înțeles abia acum, după treizeci și cinci de ani. Mă pregăteam să‑i trimit manuscrisul povestirilor mele, pentru a‑i cere părerea, când m‑am simțit deodată mică, rușinată ca un copil care e prins copiind.

Eu, care toată viața m‑am crezut deșteaptă și originală și eram mândră de calitățile mele, am înțeles dintr‑odată că, în mare parte, sunt produsul dânsului: formulez idei clare și concise pentru că așa ne‑a învățat, alcătuiesc compuneri frumoase și bine structurate pentru că așa ne‑a format, fac sublinierile pe texte cu creionul pentru că așa ne‑a spus, la pasajele mai importante scriu „N.B” pentru că așa ne‑a arătat, iar în cărțile citite adaug toate virgulele care lipsesc, pentru că asta era o cerință importantă...

Da, trimițându‑i textul, m‑am simțit brusc deconspirată: reușitele, deprinderile nu erau de la mine, ci erau rodul muncii cuiva care se străduise să ni le formeze. Eu doar mi le însușisem, cuminte, cu încredere. Mi‑era rușine, și totuși nu făcusem o fraudă: copiasem un om, nu o lecție la examen. Eram, poate, un fel de ucenic? Al cui? Al profesorului nostru de română din gimnaziu, domnul Varna. Credeam că ați înțeles deja.

Cum era, de fapt, domnul Varna, în anii copilărie mele?

Mai întâi, te impresiona ținuta dânsului, foarte îngrijită, impecabilă, impunând respect. Apoi, puterea pe care o avea de a ne capta atenția pentru a înțelege totul încă din clasă, logic. Chiar îmi explicase, de curând: „Noi, acolo, făceam o treabă de precizie matematică, chiar dacă eram la română; noi identificam un conținut, nu înșiram doar vorbe goale”.

Ce fel era ca profesor: blând, sever? Era o combinație reușită între aceste două extreme; era, în orice caz, un om viu. Avea față de noi o duioșie părintească, pe care de‑abia acum o înțeleg. Cerințele dânsului însă erau severe. Dar asta era spre folosul nostru. Exigența era, în primul rând, față de sine însuși: nu își ținea niciodată ora altfel decât impecabil. Acest lucru ar fi fost destul de obositor, dacă nu l‑ar fi făcut din pasiune. Avea și bucuria rezultatelor bune obținute, pentru că elevii dânsului câștigau toate premiile la olimpiadă.

Când eram mai neatenți, sau nu știam să răspundem la vreo întrebare mai grea, ne admonesta cu blândețe: „Leilor cu cap de muscă și picioare de lăcustă...”; sau „Dormiți măi, dormiți în pace, că țara fruntași vă face!”.

Iubea mult limba română și ținea la corecta ei folosire, mai ales în cazul persoanelor „cu pretenții”, cărora le atrăgea atenția cu severitate, când încălcau regulile gramaticale.  În acest spirit, de sancționare a „chirițelor”, semăna cu Alecsandri, pe care îl admira. De asemenea, îi plăceau la Alecsandri integritatea și noblețea.

Odată, mișcat, ne‑a povestit despre o atitudine a acestuia. Înainte de apariția lui Eminescu, Alecsandri era socotit cel mai mare poet național. Apoi, când a început să publice Eminescu, oamenii vorbeau în șoaptă că a apărut un poet mai mare. Nu aveau curaj să o spună deschis, pentru că se temeau de ironia lui. Atunci, Alecsandri, cu noblețe și demnitate, a răspuns:

„E unul care cântă mai bine decât mine?

Cu atât mai bine țării, și lui, cu atât mai bine.

Și potrivit cu darul ce i s‑a dat de Sus

La rasăritu‑i falnic, se‑nclină al meu apus.”

M‑a marcat această atitudine și, de câte ori s‑a întâmplat să‑mi pierd întâietatea, mi‑am depășit durerea, amintindu‑mi aceste versuri.

De asemenea, era impresionat când cineva vădea aptitudini mai speciale pentru limba română. Puteai vedea schimbări miraculoase: la capătul unei compuneri frumoase, insuflate, exigentul profesor devenea un om blând, înduioșat.

Punctul culminat a fost când, la o oră de lecturi suplimentare, i‑am recitat, din memorie, „Împărat și proletar”. Foarte mișcat, a vrut să-mi pună zece... dar am protestat:

– Domnule profesor, vă rog să nu‑mi puneți notă, că nu pentru notă am învățat eu poezia asta!

M‑a privit descumpănit, s‑a plimbat puțin prin clasă, nehotărât, apoi a scris ceva în catalog și a plecat. Îmi pusese un zece.

A doua zi, la oră, i‑am zis:

– Domnule profesor, am și eu o nemulțumire...

Mirat și înduioșat:

– Da, Daniela, spune...

– Am înțeles că mi‑ați pus notă ora trecută...

Descumpănit:

– Ți‑am pus zece...

Enervată de mirarea dânsului, i‑am răspuns apăsat:

– Eu vă spusesem că nu cazul să‑mi puneți notă (și am rostit „notă” cu tot disprețul), că nu pentru notă am învățat eu poezia asta! Și, de fapt, nici nu am învățat‑o: am citit‑o și mi‑a rămas în cap!

Apoi, văzându‑l și mai mirat, m‑am enervat și mai tare și am adăugat:

– Ce, credeți că totul pe lumea asta se poate evalua cu notele dumneavoastră?!

În loc să se supere de impertinența mea, a fost impresionat; le‑a povestit profesorilor, la cancelarie, că mi‑a dat zece și m‑am supărat.

Apoi a început să-mi dea mulți de zece. Eram la începutul anului școlar, colegii abia aveau câte o notă, iar mie îmi pusese deja trei de zece. Eu, care până atunci fusesem privită ca un elev mediu, aveam o apreciere foarte bună la cel mai exigent profesor. Acesta a fost un moment cheie al vieții mele. Am găsit în pasiunea pentru limba română o preocupare care mă împlinea adânc, dându‑mi bucurie, pace și echilibru sufletesc; colegii și profesorii începuseră să mă aprecieze, să mă respecte.

Prin purtarea dânsului, domnul Varna m‑a ajutat să mă dezvolt într‑o direcție pentru care aveam aptitudini, să‑mi găsesc identitatea de sine, vocația, pe care de‑a lungul timpului n‑am făcut decât să le dezvolt. Din toată viața mea de elev, a fost singura perioadă în care am fost ajutată să fac lucrurile temeinic, să‑mi folosesc la maxim înzestrările naturale.

Și acum, privind retrospectiv toate acestea, înțeleg cât de important este ca un om să se afle în locul în care l‑a așezat Dumnezeu și să facă temeinic, cu dăruire, lucrul său „potrivit cu darul ce i s‑a dat de Sus”; pentru că, prin el, se face lucrarea lui Dumnezeu în sufletele ce i‑au fost încredințate.

Maica D.

Fotografie de Stefanie Jockschat / pexels.com