Domnul Manole

Purta numele meșterului legendar, care își jertfise ce avea mai drag pentru a‑și duce la bun sfârșit opera. Însăși purtarea lui te ducea cu gândul la asta. Își jertfea, ca pe o alta Ană, tot ce ar fi însemnat confort și reușită lumească, pentru a‑și împlini vocația. Dar Dumnezeu nu l‑a lăsat; i le‑a dat și pe acestea.

L‑am cunoscut prin clasa a opta, când tocmai venise la noi în oraș, ca tânăr sculptor ce absolvise facultatea ca șef e promoție. Avusese de ales între a rămâne în București, ca desenator la Animafilm, sau a veni în provincie, unde se putea ocupa de sculptură. Și nu a ezitat să se „îngroape” în provincie, pentru a‑și urma vocația. Astfel a ajuns profesor la noi în școală.

Ce m‑a atras la el?

Și înfățișarea era puțin obișnuită pentru provincia noastră: avea barbă lungă, cum nu mai văzusem decât în icoane, o ținută foarte modestă pentru un profesor, dar purta culori foarte bine îmbinate... și, mai ales, o delicatețe și interiorizare de om care parcă venea din altă lume. Mai târziu am realizat că semăna cu Brâncuși.

Avea un repect profund pentru vocație, pentru darul pus de Dumnezeu în om; considera că omul, pentru a fi împlinit, trebuie să‑și urmeze vocația, indiferent dacă asta îi asigură sau nu o reușită lumească.

Băiatul lui, care îl admira foarte mult, a vrut să se facă și el sculptor, pentru a‑și urma tatăl; dar dânsul i‑a spus: „Nu, pentru că nu ai talent și nu are rost să îngroși rândul celor care fac asta ca pe o meserie. Fă ceva pentru care ai tu vocație! Nu are rost să trăiești toată viața în umbra numelui meu”.

Atunci m‑a fascinat noblețea sfatului, dar de‑abia acum, ajunsă la vârsta a doua, înțeleg câtă profunzime era în el.

Deși eram pe vremea comuniștilor, în mod discret ne mai vorbea și despre Dumnezeu. Tatăl lui fusese paracliser în biserica satului și, poate, de la el moștenise această înclinație mistică. Era un om sensibil, care tânjea după Altceva.

I se dăduse o cămăruță la Clubul Tineretului, unde își făcuse atelier. Acolo veneam câțiva adolescenți, dornici să-l ascultăm, să evadăm, sub călăuzirea lui, din materialismul care ne invada din toate părțile, sufocându‑ne.

Ne introducea într‑o altă lume: o lume a spiritului, a delicateții sufletești, a frumosului și autenticului, a comunicării reale între oameni. Cred că aici era, la o scară mult mai mică, ceea ce Noica făcuse la Păltiniș, o academie unde nu se preda propriu‑zis nimic, ci doar stări de spirit.

De fapt, cred că asta e una dintre caracteristicile esențiale ale relației discipol‑ucenic: odată cu învățăturile verbale, ucenicului i se transmite și trăirea lăuntrică a învățătorului.

* * *

Spuneam că tânjea după Altceva.

Odată, la Club, l‑a supărat cineva cu o grosolănie. A venit în atelier, s‑a trântit în fotoliul lui ponosit, și‑a luat capul în mâini și a început să zică: „Ah... Dincolo... Dincolo... de‑ar veni odată acest Dincolo!”. Era un om tânăr.

Era în lume, dar trăia cumva în afara ei; nu se lăsa târât de iureșul micimilor omenești, ci își înălța dorirea spre Dincolo.

* * *

În centrul orașului era o fântână arteziană unde se strângeau tinerii la vorbă, după revoluție. El a pus în locul ei o cruce de piatră, pe care Îl sculptase pe Hristos răstignit, în mărime naturală. Acum, tinerii, mai mult sau mai puțin conștienți, se adunau în jurul lui Hristos.

După aceea, o vreme, dânsul a dispărut din oraș. Ne‑a spus băiatul lui că mergea într‑un loc mai retras, unde construia o biserică; zidea cu mâinile lui, picta cu mâinile lui... trăia în retragere.

Apoi eu am plecat din oraș; nu am mai ținut legătura. L‑am căutat după vreo douăzeci de ani, când am simțit nevoia să reînnod un fir cu trecutul, să existe o continuitate în viața mea. Se mutase la țară, împreună cu soția.

La fel ca în adolescență, spațiul în care locuia m‑a introdus într‑o altă lume: o căsuță ca în Ardeal, cu gard negru dat cu ulei încins, cu geamuri și uși negre, contrastând plăcut cu albul pereților și cu mușcatele roșii, care formau mici aranjamente printre sculpturile de lemn expuse în aer liber. În livadă, printre copaci, erau alte sculpturi, mai mari, din marmură, amintind de modelele lui Brâncuși.

Era acolo o frumusețe cuminte care, împletită cu prezența delicată a acestui suflet, te făcea să simți ceva de dincolo de lume.

Maica D.

Fotografie de Simona Andrușcă