Ne vorbește Părintele Constantin Galeriu (†10 august 2003)
Iubirea e dumnezeiască. „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4:8), existență în iubire, Dumnezeu este totodată viață, iubirea fiind principiul vieții. Orice viață se naște din iubire.
Dar Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. În Treime stă posibilitatea iubirii și bogăția vieții. În monolog, în vorbirea doar cu sine nu se poate naște decât iubirea de sine. În doi, cum s-a observat (Pr. Prof. D. Stăniloae), fiecare se gustă pe sine din iubirea celuilalt și egoismul nu e deplin depășit. Numai când iubirea fiecăruia din cei doi se revarsă într-altul, atunci se dezvăluie iubirea și viața în plenitudinea ei, ne-egoistă, într-o reală lepădare și uitare de sine, pentru instituirea vieții altuia.
În Dumnezeu, iubirea este viața Tatălui care Se revarsă în Fiul, „Chipul” slavei Sale (Coloseni 1:15), și în Duhul Sfânt, Care este „Sânul” iubirii Sale (Ioan 1:18). În Treime este, astfel, plenitudinea iubirii și a vieții. În această plenitudine stă obârșia creației, pentru că „binele se revarsă”, cum spun Părinții, se revarsă haric. Duhul Sfânt, Care este „Sânul Tatălui”, în care odihnește din veci Fiul, este și sânul de viață datător al făpturilor (Facere 1:2); este și sânul care se face una cu sânul Fecioarei Maria, „cea plină de har”, Preacurata Maică din care Fiul se naște din iubire pentru noi; și este sânul haric al Bisericii în care, de la Cincizecime, Tatăl ne renaște pe noi toți pentru a fi „strămutați în împărăția Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1:13). „Ca o roadă a trupului, prin Duhul, fii se fac Ție, Hristoase, ca și Tatălui, sfinții pururea”, preamărește Biserica.
Căderea lui Adam este o cădere din iubire
Zidiți după chipul lui Dumnezeu și spre o infinită asemănare cu El, avem rădăcina și icoana noastră veșnică în iubirea și viața divină a Treimii. Ce altceva a însemnat și înseamnă Raiul, dacă nu viața oglindind „frumusețea Treimii”, cum psalmodiază Biserica? Și ce altceva a însemnat căderea lui Adam, dacă nu o cădere din iubire, o despărțire și îndepărtare de Chipul cel dintâi, de Izvorul iubirii și al vieții divine, o gustare din dulceața de sine devenită întemeiere în sine, egocentrism, patimă; o gustare ambiguă din sine, amestec de bine și rău (Facere 3:5), sfârșind în crima lui Cain? Ce altceva, dacă nu o folosire a lumii acesteia, concepută doar ca posesie, ca sumă de obiecte, de satisfacere nu numai a nevoilor, ci și a plăcerilor tot mai deșarte, care o prihănesc, o poluează grav și o amenință chiar cu distrugerea? Nu gustare din ea ca euharistie, cu mulțumire, cu uimire în fața bunătății și frumuseții creației, ca împărtășire spre bucurie și viață, din darul iubirii și vieții Dumnezeului celui Viu. Iar răul, păcatul devine atunci un zid, un stăvilar, „o despărțire” − cum spune Prorocul (Isaia 59:2) − care împiedică viața divină să se mai reverse în noi. De aici: „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).
În Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu descoperă, de la obârșie, în Întrupare, chipul nostru divin-uman. În El, în Cel fără de păcat, viața divină se revarsă neîncetat, fără stăvilare. Divinul și umanul comunică aici firesc, umanul revelează neîncetat divinul, iar divinul lucrează prin firea umană, împărtășind prin iubire viața adevărată, deplină. „Viața de veci care era la Tatăl și s-a arătat”, cum zice Apostolul (I Ioan 1:2), se revarsă din Hristos în Duhul Sfânt și lucrează: vindecă vieți mutilate de boli și suferințe, hrănește mulțimi flămânde, înmulțind pâinile − El, Care este „pâinea vieții” (Ioan 6:55) −, izgonește, prin iubire, puterea răului, adică a neiubirii, care desfigurează chipul vieții noastre divine; izgonește însăși moartea. În iubire, în iubirea divină nu există moarte. Iar „slava lui Dumnezeu este omul viu” (Sfântul Irineu).
Totuși Hristos îndură și moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. În El nu este păcat, virus al morții; nu este nici un compromis cu moartea. Nu există negație în El. Hristos este numai „Da”, „Amin” în cel mai adânc și deplin sens (II Corinteni 1:20). De asemenea, El n-a cugetat și n-a săvârșit în nici un chip vreun atentat la adresa vieții, a nimicirii ei. N-a gândit moartea nimănui, n-a îndemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osândit nici pe păcătoși. El iubește pe cei drepți și miluiește pe păcătoși. Îi vaietă, îi deplânge pe „cărturarii și fariseii fățarnici” (Matei 23:13-30), și pe bogați (Marcu 10:23-25); se roagă pentru răstignitori, pentru iertarea și mântuirea lor. El există din veci și de-a pururi numai pentru iubire și viață.
Iubirea e mai tare ca moartea
Dar El a gustat moartea. Apare un paradox: Cel care este iubire și viață, „prin Care toate s-au făcut” (Ioan 1:3) și Care a venit să rezidească făptura, gustă moartea, care e negație a iubirii, a vieții, a oricărei activități. Primește moartea, care e ruptură în existență, Cel ce coboară din unitatea și armonia sublimă a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboară: pentru a arunca din nou, peste prăpastia separării, puntea iubirii. Pentru a lega cele două tărâmuri, al divinului și al umanului, al vieții infinite cu cel al vieții căzute „în latura și umbra morții” (Matei 4:16) cu lanțul iubirii, care e „mai tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6), pentru că poate naște etern viață.
Tocmai în adâncul nemărginit al acestei iubiri se dezleagă mai ales taina pătimirii și a morții Mântuitorului, pe care și-o mărturisește Însuși prin gravul cuvânt rostit de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Moartea apare astfel ca evidență ultimă a „părăsirii” lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu n-a făcut moartea, și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon 1:13). Bucuria Lui este bucuria vieții.
Dar, acceptând moartea, Fiul lui Dumnezeu, devenit și Om – în care e posibilă moartea –, arată iubirea divină a Treimii pentru om: „Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13:1), adică până la capăt. Iar „mai mare dragoste decât această nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Or, Domnul Își pune sufletul Său pentru noi, pentru a fi și în moarte cu noi; pentru a nu ne lăsa niciodată singuri, fără El, „părăsiți” de El. Cum am fi altfel mântuiți, când tocmai în moarte am fi părăsiți?
Iar atunci când, pe cruce, Iisus strigă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, El Își descoperă iubirea pentru noi. Atunci omul, în moartea lui, poate în schimb să exclame: „Te preamăresc, Doamne, că «părăsit» fiind Tu de Tatăl, în pătimirea și moartea mea nu mai sunt eu părăsit de Tine. Nu mai mor singur, fiind cu Tine, «prin asemănarea morții Tale» (Romani 6:6). Ai primit «părăsirea» Tatălui pentru a nu mă părăsi pe mine în moarte, Tu, Cel ce ești Viață”...