Credem că uităm, că ștergem ce-am făcut cum se spală vasele într-o mare mașină automată, că timpul le rezolvă pe toate, tâmpeniile se fosilizează și se fac nisip, nisipul e luat de vântul vremurilor și se duce undeva, departe, dar nu e așa, tot ce-am trăit și-am făcut, tot ce-am spus e înșfăcat de îndată de un înger cu aripi albastre și depozitat undeva în sufletul nostru nemuritor, șterge ăsta la praf și le etichetează pe toate și, când ți-e lumea mai dragă, te trezești amintindu-ți, aveam vreo 16 ani și-mi cumpărasem un vibrator, nu căscați ochii, pe vremea tinereții mele cuvântul „vibrator” acoperea, semantic și strict, un mic aparat cu un electromagnet și-o pompă de cauciuc cu două supape, era absolut necesar în acvaristică, „pompă de aer” i-ar spune azi, aveam 16 ani și în bibliotecă, printre cărțile ordonate pe criterii biblioteconomice pe care aveam să le învăț ceva mai târziu, la vremea ceea intuindu-le, creșteam într-un acvariu câteva duzini dintr-o specie din America de Sud, Lebistes reticulatus (aflu, cu oroare, că între timp, așa cum s-a modificat semantica lui „vibrator”, speciei de pești vivipari pe care o iubeam i s-a schimbat numele, au dreptate pe undeva conspiraționiștii ăștia, că și știința asta, de multe ori, întoarce macazul prea ușor și de neînțeles), deci cumpărasem vibratorul ăla cu 80 de lei, jumătate din bani de la Tata și jumătate mi-i dăduse un unchi din Mangalia, scafandru pe atunci, încântat că-mi petreceam zilele în apele mezotermale unde descoperisem o populație sălbăticită din specia asta, adaptată perfect la condițiile de microclimat din zona de exurgență mezotermală, deschisesem deci cutia cu vibratorul și, surpriză, nu funcționa, mi-l dorisem mult, mult, foloseam, pentru aeratul apei din acvariu, o pompă de bicicletă la care apăsam frenetic cel puțin o oră pe zi, așa că am împachetat aparatul în cutie și l-am înapoiat firmei care-l produsese, în București era fabrica aia, i-am ținut minte numele cumva, ce curios, însoțit de o scrisoare de mare nesimțit, în care trăgeam de urechi echipa de producție și CTC-ul fabricii, cu frenezie îi trăgeam de urechi, cu simț patriotic și utecist, după două săptămâni am primit un nou vibrator, de data asta perfect funcțional, în cutia de ambalaj era o mică scrisoare, câteva rânduri scrise de mână și semnate Mihaela, în care numita Mihaela își cerea iertare pentru aparatul defect și spunea că muncitorii fac tot ce pot ca să fie produsele bune, că speră să mă folosesc de vibrator și peștii din acvariu (pe care îi evocasem strategic în reclamația mea furioasă) să fie sănătoși și să nu fi murit între timp, sufocați, am citit scrisorica, am aruncat-o pe undeva și au mai trecut câțiva ani și, într-o zi, în curtea din Mangalia, sub dudul ăla parfumat, găsesc un ziar lăsat de Tataia, adus de la topitoria de in, îl citeam periodic, era o rubrică în „Scânteia Tineretului” despre ce se întâmplă în lume, scria acolo cum mor tinerii din America cu miile pentru că beau Coca Cola și li se lichefiază ficatul, cum umblă cu părul lung la școală și fumează la ore, cum se tutuiesc cu profesorii și asta va aduce sfârșitul inevitabil al capitalismului și deodată îmi sare în ochi un articol, era un reportaj chiar la fabrica aia care producea vibratoarele pentru acvarii și încremenesc, muncitorii erau toate persoane cu dizabilități, surzi, muți și șchiopi, duși cu patul la Hristos și lăsați pe frânghii, de aia greșiseră montajul la aparatul de acvariu, și eu, și eu, nenorocitul, scrisoarea aia veninoasă și plină de reproș, Doamne, șterge-o și pe asta de pe inima mea și amintește-mi toate celelalte să nu le duc bolovani pe inimă, și dac-o întâlnești cumva pe Mihaela pe aleile cerului, spune-i să mă ierte și să mă aștepte, să-i sărut mâinile de om neiubit la vremea sa.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu
Fotografie de Engin Akyurt / pexels.com