„Doamne, învață-ne să ne rugăm!”

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Biserica se roagă neîncetat, iar adevăratul creștin e cel care se roagă.

Rugăciunea este o mare știință, nu-i ceva ușor, la îndemâna oricui. Nu se reduce la un simplu „Doamne miluiește” adresat lui Dumnezeu, ci este o adevărată știință. Spune Prorocul David: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă!” (Psalmul 140:1) și „Dintru adâncuri am strigat către Tine” (Psalmul 129:1). Așadar, rugăciunea este un strigăt ce irumpe din adâncul inimii omului. Iar dacă vrem să înțelegem mai bine ce e rugăciunea, să ne gândim la un animal care răcnește. Și omul răcnește, strigă, dar mai ales animalele. Rugăciunea este un strigăt către Dumnezeu.

Tot Prorocul David spune: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140:2). Așadar, primul element caracteristic al rugăciunii este strigătul ce irumpe din adâncul inimii omului, iar cel de-al doilea, faptul că rugăciunea se înalță la cer, la Dumnezeu. Acestea sunt dimensiunile rugăciunii: adâncimea și înălțimea. Are adâncime, fiindcă izvorăște din adâncul inimii omului îndurerat. Cel îndurerat de păcatele lui, de îndepărtarea lui de Dumnezeu, cel îndurerat de greșelile și păcatele celorlalți, de starea lumii, unul ca acesta răcnește, strigă către Dumnezeu. Unul ca acesta Îl simte pe Dumnezeu ca pe Părintele său, iar rugăciunea lui se înalță înaintea Domnului ca fumul de tămâie. Prin urmare, rugăciunea are și înălțime.

Cine se roagă depășește toate problemele și greutățile pe care le are de întâmpinat în viață. Dacă ne uităm la viața Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, vedem că acești bărbați în floarea vârstei au fost aruncați într-un iezer înghețat, iar ei ce au zis? „Aspră este iarna, dar dulce e raiul. Iute este gerul, dar plăcută e desfătarea”. De ce puteau spune aceste cuvinte? Pentru că aveau comuniune cu Dumnezeu, Îl iubeau și se rugau Lui. Rugăciunea i-a făcut să depășească toate, și mai ales situația grea în care se aflau, faptul că fuseseră aruncați într-un lac înghețat, ca să se lepede de Hristos. Dar ei au spus: „Nu ne vom lepăda de Hristos, măcar că ne vor degera mădularele trupului!”. Atât de mare era dragostea și focul inimii lor pentru Hristos!

Rugăciunea Sfântului Sofronie Athonitul

Rugăciunea este o mare știință. Oamenii își dedică ani mulți din viață ca să învețe o știință omenească. Dar același efort, ba unul și mai mare, ar trebui să depună omul ca să învețe știința rugăciunii. Sfântul Sofronie Athonitul spunea că „rugăciunea este cea mai înaltă știință și artă”. El cunoscuse și știința omenească, și arta, dar considera că rugăciunea este mai presus de toată știința și arta. De altfel, Sfântul Sofronie a trăit rugăciunea în toată adâncimea ei. Rugăciunea îi izvora din inima plină de durere, dar totodată îl înălța mai presus de cele pământești și atingea veșnicia.

El aflase rugăciunea de dinainte de a pleca în Sfântul Munte, pe când era în Franța, la Paris − dar și după ce a ajuns în Sfântul Munte, în cei douăzeci și patru de ani petrecuți acolo, a avut o rugăciune puternică, atât la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, cât și după plecarea sa la pustie. În cei șapte ani petrecuți la pustie, în peșteri, întreaga lui viață a fost o rugăciune, și tocmai de aceea a înțeles atât de bine ce este rugăciunea. Și, pentru că a cunoscut-o din experiență, mai târziu i-a putut învăța și pe alții, și putea vorbi despre rugăciune, despre dimensiunile ei.

Într-o carte publicată de curând ce conține scrisori ale Sfântului Sofronie către anumite persoane care îi cereau diverse sfaturi, am citit un cuvânt expresiv despre ce anume este rugăciunea, pe cea mai înaltă treaptă a ei. Iată ce scrie Sfântul Sofronie: „Se poate ca mintea omului adâncită în Dumnezeu, în actul rugăciunii, să nu sesizeze că înaintea ei se descoperă însăși veșnicia, și să nu știe despre sine dacă mai este sau nu în hotarele trupului. Însă, în starea aceasta, poate fie să rămână în veșnicie, fie să se întoarcă în această lume”.

Vedem aici o dimensiune aparte a rugăciunii: când mintea omului se adâncește în Dumnezeu prin rugăciune, atunci înaintea ei se deschide veșnicia, viața veșnică. Mintea atinge veșnicia și trece în veșnicie, dar încă nu poate înțelege ce se petrece cu ea. Ea se vede pe sine în afara hotarelor trupului.

Cu alte cuvinte, această rugăciune se împletește cu răpirea despre care învață Sfinții Părinți, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul și, mai târziu, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama. Când omul se roagă cu mintea adâncită în Dumnezeu, în inimă și prin inimă mintea se înalță la Dumnezeu și i se deschide veșnicia, dar se poate ca încă să nu înțeleagă că ceea ce gustă este însăși veșnicia. Se poate să nu-și dea seama că gustă din veșnicie, fiindcă mintea este adâncită în Dumnezeu.

„Omul se va face asemenea lui Dumnezeu”

Și scrie mai departe Sfântul Sofronie: „Când duhul nostru iese din hotarele lumii acesteia pământești…” − nu se referă aici la moarte, ci la experiența din ceasul rugăciunii, deci încă din această viață − „...când omul se roagă și mintea lui se adâncește” – „se adâncește”, nu spune că „se înalță” – „...când mintea lui se adâncește în Dumnezeu, simte că a ieșit din hotarele lumii acesteia pământești, din sfera de atracție gravitațională, și pătrunde într-o sferă cosmică, guvernată de legile «mecanicii» cerești. În mișcarea sa, mintea poate prinde o asemenea viteză, încât, prin comparație cu ea, viteza luminii este similară cu zero, similară cu viteza unei broaște țestoase”.

Uitați-vă ce experiență a rugăciunii are Sfântul Sofronie! El știe foarte bine ce înseamnă ca mintea să se adâncească în Dumnezeu. Ea se mișcă cu o asemenea viteză, încât viteza luminii, cea mai mare care poate fi percepută de către om, este ca nulă. Ca și cum lumina s-ar mișca cu viteza unei broaște țestoase! Înțelegeți, așadar, cum se înalță și se adâncește mintea în Dumnezeu și trece în veșnicie.

„Iar dacă duhul nostru este luat în stăpânire de Sfântul Duh, atunci, prin Dumnezeiescul Duh, omul se va face asemenea lui Dumnezeu, Cel ce pretutindenea este și toate le cunoaște”. Adică se face dumnezeu după har. Când mintea se mișcă în Sfântul Duh și se împărtășește din belșug cu energia Duhului Sfânt, atunci omul, prin Dumnezeiescul Duh, se face dumnezeu după har, se aseamănă lui Dumnezeu după har și, bineînțeles, dobândește și harisme, adică primește viața lui Dumnezeu. Ajunge și el omniprezent și atoatecunoscător, așa cum e Dumnezeu, adică se face proroc. Sfântul aude rugăciunile tuturor oamenilor care îi cer mijlocirea și Îl cheamă pe Dumnezeu să-i ajute. Aceasta este îndumnezeirea după har, trecerea de la starea după chipul lui Dumnezeu la starea după asemănarea Lui.

Suntem chemați la viața de dinainte de cădere

E de ajuns acest fragment pe care vi l-am citit ca să vedem ce este rugăciunea. Nu e vorba de o rugăciune de tipic, cum facem noi cu buzele; desigur, de aici trebuie să începem. Ci rugăciunea este știința științelor, mai înaltă ca toate științele și artele și cunoașterea omenească! Avem rugăciune când mintea se adâncește în Dumnezeu, când atinge veșnicia și trece în veșnicie, când se mișcă cu o viteză mai mare ca viteza luminii. La aceasta suntem chemați. Așa petrecea Adam înainte de cădere. Pe urmă a păcătuit, a pierdut viața aceasta. Așa am ajuns noi să trăim în timp și spațiu, dar suntem chemați la viața de dinainte de cădere, pe care o trăiesc sfinții. Ei trăiesc cu rugăciune, cu mintea adâncită în permanență în Dumnezeu.

Să învățăm, deci, iubiți frați, să ne rugăm! Să înțelegem valoarea rugăciunii care izvorăște din adâncul inimii și se înalță la Tronul lui Dumnezeu ca fumul de tămâie, dobândind astfel o dimensiune veșnică. Și, când vom învăța să ne rugăm, atunci vom putea să depășim toate problemele. Nu ne va mai apăsa nici o greutate. Chiar dacă va avea în continuare probleme, omul de rugăciune le va depăși, nu le va simți, ci va repeta într-un glas cu Sfinții Mucenici: „Aspră este iarna, dar dulce e raiul. Iute este gerul, dar plăcută e desfătarea”.

Sfinții Mucenici și toți Sfinții Părinți, care au aflat această viață, să ne învețe și pe noi cum să o dobândim! Să-i citim pe sfinți, ca să învățăm rugăciunea, știința științelor și cea mai înaltă treaptă a vieții duhovnicești. Să spunem și noi, ca ucenicii: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca 11:1). Să ne învețe și pe noi Hristos această rugăciune, ca să ajungem oameni ai lui Dumnezeu!

Predică la Praznicul Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie 2022)

Traducere de Mănăstirea Diaconești