Vineri, 7 decembrie 2018
Trebuie să dau un sens foarte puternic la ceea ce se petrece cu mine. Pot muri curând sau pot trăi, dar lucrul de căpătâi este să înviu. Și nu pot altfel învia decât prin trăirea cu mult mai multă intensitate decât până acum a tradiției vindecătoare a Bisericii. Să las orice altceva până la înviere! Să nu mă mai preocupe nimic altceva! Să împlinesc toate cuvintele Evangheliei care au legătură cu Învierea! „Cel ce iubește mai mult pe mamă, pe tată, pe fiu, pe fiică decât pe Mine nu este vrednic de Mine...”.
Terapia trupească să nu fie decât o fină lucrare, la care să nu iau prea mult aminte. Să nu-i acord întreaga mea atenție.
Aseară am avut o surpriză cu totul neașteptată: pe șoldul care mă durea văd o vânătaie mare. M-am speriat pe moment. A început să mă doară. Am luat două algocalmine și un ketonal (pastilă). Am reușit să dorm destul, chiar dacă cu intermitențe. M-am trezit și am început să mă rog. Azi postesc. Vreau să mă rog intens. Cât timp mai am ca să câștig veșnicia? Nu vreau să mă joc cu veșnicia, cum zicea bunul nostru Părinte. Marele Părinte. Nu văd o altă cale decât să mă lipesc, cu toată puterea și iubirea mea, de Biserică. Am trăit momente în care am simțit că dragostea lui Dumnezeu poate să fie copleșitoare.
Mila față de copii și dorința de a trăi ca să le fiu alături, lor și Ancăi, m-a copleșit de aseară. Nu înțeleg ce se petrece. Azi nu m-a mai durut șoldul. Dar plâng adesea cu milă față de mine și față de copii, fiindcă vreau să trăiesc. E omenească această milă? De unde a venit? Nu am avut-o până acum. Mi s-a atrofiat simțul veșniciei? Trebuie să spargem zidul acesta gros de ceață dintre noi doi, Doamne! Ce-i cu frica aceasta care îngheață oasele? Ce spunea Părintele Sofronie? Dar plâng amestecat, pe de-o parte pentru viață, pe de-o parte pentru pocăință, pentru viața mea irosită și pierdută în veșnicie.
Nu putem purta iadul veșnic. Nu îl putem purta. Este îngrozitor pentru om, care a fost făcut pentru viață, pentru lumină, pentru deliciile vieții dumnezeiești. Trebuie să mă ridic pentru asta, nu pentru altceva. Restul se vor adăuga după marea bunăvoire a lui Dumnezeu.
Pun început bun pentru Rugăciune, pentru veșnicie, pentru dobândirea Vieții. Nimic altceva. Nimic altceva! Deocamdată, până nu învie sufletul meu! Asta poate să însemne orice. Momentul de aseară m-a pus în gardă.
Mă voi lupta cu gândurile, pentru veșnicie. Mă voi lupta cu Domnul până la capăt! Unul din noi va învinge. Să vedem cine va birui. Doamne, biruie-mă cu dragostea Ta de nepurtat! Biruie-mă, Doamne! Nu mă lăsa să mor în patimile mele. Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!
Mircea Stanciu
Fragment din „Jurnalul tămăduirii”,
carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu
În fotografie, Mircea la aniversarea de 41 de ani (10 iunie 2019)