Ce să fac? Asta e! -2 la dreptul, -2.50 la stângul. Asta-i miopia mea. Nu văd la distanță. Disting forme, ca niște umbre colorate, dar nu și chipuri. Cred că de aia uneori nu-L recunosc pe El în persoana Celui care-mi face cu mâna de pe malul celălalt, semn că iar am ancorat în portul greșit.
Dar nu-i nimic, acuma vin, Doamne! 1, 2, 3 și sus ancora, pânzele umflate iar în vântul Duhului! Mi s-a demagnetizat busola, Doamne, iartă-mă, acuși iau prora spre Tine, spre Estul Răsăritului Tău, iartă-mă, m-am zăpăcit, dar diferența dintre Est și Vest o face doar V-ul de la viclenie, și da, Doamne, iar am cumpărat castraveți stricați, grădinar fiind… M-am păcălit din nou, știi că-s necoaptă, nici nu știu de ce mă mai chinui să-Ți explic atâtea pe care le cunoști încă de când „m-ai alcătuit în pântecele maicii mele” (Psalmul 139:13), de acolo din supratemporalitatea Ta, de aici din inima mea, din care mă locuiești și mă citești încă de când paginile-mi nescrise sunt celuloză-n aortă de molid… Iartă-mă, am acostat prost, dar, Doamne, nu că mă îndreptățesc sau ceva, doar că, știi, pe deasupra mai sunt și mioapă… Da, Doamne; -2 la dreptul, -2.50 la stângul, asta-i miopia mea!
Dar a ta? Miopia ta cum e? Care-i e CNP-ul, locul și cauza nașterii, de ce etnie e, moștenită genetic sau dobândită în timp? Tu ce dioptrii ai? Tu de ce nu vezi? De ce nu-L vezi cum îți iese în întâmpinare, rugându-te să-I faci puțin loc sub crucea ta, să se strecoare și El acolo, lângă tine, să-Și lipească umărul de al tău (stai liniștit, nu se scârbește de transpirația sângerândă a trudei tale, El a căzut sub greutatea Crucii Cel dintâi) și să te învețe cum se poartă jugul Lui? Știi cu jugul Lui? Nu? „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11:29-30).
De ce te încăpățânezi să-ți cari povara singur? De ce te autosabotezi, și apoi tot tu te plângi că viața, că nedreptatea, căneputința, că situația, că X-ulescu, că Dumnezeu, că de ce mie?! De ce te tolănești comod, sedat în hipnoza acestui pat de spini? Nu sună democratic, știu, dar totuși am să-ți spun că nu ai dreptul să depui armele, nu ai dreptul să te abandonezi în halul ăsta, nu când ai primit de la El soluția de dinainte să ai problema: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi”(Matei 11:28); „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni” (Psalmul 54:25); „Vezi, pentru că Tu privești la necaz și la durere, ca să le iei în mâinile Tale” (Psalmul 9:34).
De ce zbieri că te îneci doar pentru că ai căzut în apă? Nu te scufunzi pentru că ai căzut, ci doar dacă rămâi acolo. Măcar ai încercat să înoți? Aaa, da, e greu, doare. Corect, așa este, efortul doare. Dar chiar nu înțelegi? Nu te-a pus nimeni să tragi singur, nu trebuie! Nu știu de ce-ai lăsat lumea să-ți bage prostia asta în cap. Nu te mai chinui atât! Cheamă Salvamarul!
Ce, te pomenești că ți-e rușine că ai fi primul înecat? Dar pe Sfântul Petru, mâna dreaptă a Domnului, cel căruia i-a dat cheia Raiului, îl cunoști? „El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:29-30). Păi bă, băieți...
Cititorule, iartă-mă că ți-o spun din topor, dar din toporul dragostei care taie ca să îndrepte ți-o spun. Îți iubesc sufletul prea mult ca să-ți gâdil iluzia aprobator și cu vocalize pițigăiate, încâlcindu-te mai adânc în mlaștina lui „sunt ok”. Așa că ascultă-mă bine:
Nu te mai menaja atât. Nu te mai cruța atât. Nu te mai alinta atât. Nu te mai smiorcăi atât. Nu te mai scuza atât – una este a-ți cere scuze, și cu totul alta a-ți cere iertare. Nu mai tatona atât cu plânsul ăsta de milă, nu mai cânta atât în struna deznădejdii – uiți ce au pățit marinarii care au ascultat melodia sirenelor? Cum să crezi în nu pot? Și când nu mai pot, mai pot puțin! Cum să crezi că ești pierdut, când ți s-a pus la dispoziție totul, ca să poți să faci orice?
Citez dintr-un Părinte care și-a făcut pe nesimțite lăcaș în buzunarul de la pieptul sufletului meu, și care, fără ca măcar să aibă habar de existența mea, îmi peticește inima de fiecare dată când îl ascult, dragostea sfinției sale inundându-mă ca apa dintr-un baraj ce se trezește dintr-odată fără pereți: „Hristos nu ne amendează slăbiciunile. Hristos ne amendează neîmplinirile. El zice: Ți-am dat tot. Împlinește-te!”; „Terminați cu cârpelile astea! Haideți că puteți! Ridicați-vă!”.
Și să vrei, tot nu ești făcut să ai limite, ADN-ul tău nu recunoaște o asemenea idee, does not compute. Pur și simplu se uită ca vițelul la poarta nouă în lingurița umflată cu nu pot pe care atâta te ostenești să i-o îndeși pe gât, când el nu are nici gură să deschidă pentru așa ceva! Pe cine crezi că păcălești?
Ești făcut să treci prin pereții raționalului cum a intrat Mântuitorul la apostoli prin ușile încuiate. Sau nu știi că ești fiul Lui? Și „cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face” (Ioan 14:12), iar „toate ale Mele ale tale sunt” (cf. Luca 15:31).
Dumnezeu vrea să sufere împreună cu tine, să plângă împreună cu tine, să moară împreună cu tine, ca să poată să-ți dea să guști din Învierea Lui. Nu fi egoist, nicio durere să n-o ții numai pentru tine – dă-i-o Lui!
Doamne, Te vreau numai pe Tine! M-ai învățat să Te iubesc, așa cum Ți-am cerut în confluența atâtor șiroaie de lacrimi, și acum sunt dependentă de Tine! Prin Tine m-am îndrăgostit de tot – pentru că Tu ești Totul. Te-am rugat să-mi explici cum au putut mucenicii să renunțe la ei pentru Tine – la tot pentru Tot; Tu ai râs victorios, Ți-ai strecurat degetul prin catifeaua cortinei, mi-ai spus să privesc peste umărul Tău și... Da! Văd, Doamne, chiar și prin ceața miopiei mele întrevăd „că mai bună este mila Ta decât viața” (Psalmul 62:4)! Că exist doar întru Tine – în și pentru Tine –, restul e doar fuga de acasă ca să mi se facă loc pentru dor și drum înapoi presărat de aha!-uri.
Încep să nu mă mai împotrivesc iubirii Tale, care mi-a cerut a-cordul să mă opereze pe cord fără anestezie (eu v-am spus că Dumnezeu doar inima ne-o cere) – Da, Doamne, am spus, semnez, vino și la mine!, neștiind ce cocktail dulce-amar, acido-bazic, fierbinte-înghețat de viață lăuntrică va urma... Și Tu ai venit.
Cu apăsarea de fulg a unei sărutări, Ți-ai așternut mâna peste clanța ușii inimii mele, și ai plutit înăuntru pe vârfuri, fără greutate, pentru fiecare pas cerându-mi consimțământul pentru folosirea spațiului cu caracter personal. Pentru că atât de mult mă iubești, încât nu mă obligi să-mi fac binele pe care vrei să-l fac, ci mă lași să-mi fac răul pe care nu vrei să-l fac. Cu zâmbetul pelin pe buze, mă lași să-Ți bat câte un cui în palmă ori de câte ori mă învinge nevoia omenească (și prostească) să pun la îndoială învățătura Ta – dar dacă totuși aici e altfel decât zici Tu, Doamne?…
Of, cât mă mai rabdă pe mine Dumnezeu! Cât mă mai doare iubirea Lui pentru mine, dar cât Îl mai dor eu pe Dumnezeu, oho! Cu toate bazaconiile, născocirile și fugile mele în absurd – de care acum îmi vine să râd. Dintr-odată. Nu știu de ce. Că până mai ieri, căderile îmi cocoșau greu spatele, și-mi încovoiau ochii îndrăznelii departe de cer. Astăzi însă îmi vine să râd. Mă las în cădere, aproape bucurându-mă de ea, ca un copil alunecând ghiduș pe burtă pe tobogan cu capul înainte, presimțind că face ceva din categoria „a zis mama că asta nu e voie”. Viața mea e o veritabilă sinusoidă, iar porțiunile ei concave mă trag de mânecuță de fiecare dată când uit că „pământ sunt și în pământ mă voi întoarce” (cf. Facerea 3:19). Binecuvântate fiți voi, prăbușiri ale mele, fără de care nu mi-aș aminti cine și a Cui sunt!
Nu spun să vă ignorați durerea. Spun să o îmbrățișați – „Ce nu îmbrățișezi nu poți vindeca” (Sfântul Grigorie Teologul). Să o priviți din alt unghi, cu o altă optică, cu alte dioptrii – cu pocăință, cu μετάνοια (metanoia), adică cu mintea nouă.
Știu, știu, în ultimul timp îmi permit să vă rog cam multe, dar nici pe asta nu pot s-o tac – de data asta am voie o linguriță de nu pot! Așadar, vă rog; Faceți-vă o vouă înșivă o favoare și mergeți la un consult la Oftalmologul meu. Vă las aici cartea Lui de vizită:
Nume și prenume: Iisus Hristos
Contact: oricând spui Doamne…!
Cabinet: orice biserică.
Insist, vă conjur, lăsați-L să vă umble la dioptrii, să vă schimbe ochelarii – mie nu știu să vă zic cu subiect și predicat ce mi-a facut, de, vă rog să mă credeți, peste tot văd numai dragoste! Pe cuvânt de onoare, inimi peste inimi peste tot!
Do-Re-Miopia mea, doare miopia mea, n-am să vă mint, dragilor – spun miopia ca să nu spun de-a dreptul prostia, câteodată... Dar nu vă impacientați, am și leacul! Prescripție medicală transmisă direct prin asistentul Domnului Doctor, duhovnicul meu (da da da, am și parafa și semnătura medicului pe rețetă, ca să nu-mi aud vorbe) – zice cam așa: dimineața, la prânz și seara, lăsați-vă biruiți de dragostea Lui!
Ana Bănică