Ani de zile, l-am urmărit pe Theodor Rădulescu din umbră. I-am privit pașii atunci când era condus de mama sau de tatăl lui la Sfânta Liturghie. L-am auzit la fiecare slujbă cântând bucuros. I-am văzut chipul radiind lumină și zâmbetul ce transcende lumea noastră. Căci Theodor, acest tânăr timișorean de 24 de ani, deși nu vede asemenea nouă, prin bucuria lui (care-mi amintește mereu de Părintele Teofil Părăian) e mai presus de lumea „văzută”.
Știam că e pianist, că studiază muzica de mic, dar abia de curând, participând la două concerte de-ale lui, a rânduit Domnul să descopăr ce înseamnă asta. Întunericul nostru e pentru Theodor lumină. Lumină în care muzica și-a țesut un cuib de Rai, ce răspândește minunate raze oricând tânărul acesta se așază în fața clapelor.
Într-o seară de joi din luna iunie am ajuns, cu peripeții (cum altfel?!), pe o ploaie strașnică, la Sinagoga din Timișoara, pentru a intra, printr-un concert inedit, „În lumea lui Theodor”. Ca să ne mute atenția din afară spre înlăuntru, organizatorii au oferit la intrare tuturor spectatorilor câte o mască neagră, cu invitația de a o purta pe parcursul întregului recital. Mi-am așezat-o, cuminte, pe ochi, încă dinainte ca artistul să pășească în sală. Nu am mai trăit niciodată o asemenea „imersiune”, așa că, atunci când, după aproape două ore de ascultat pian, am redeschis ochii și l-am regăsit pe Theodor zâmbind în fața noastră, m-a podidit, incontrolabil, plânsul. Lacrimile curgeau în ropotele necontenite de aplauze... I-am zis Domnului (în gând) că mă plec cu smerenie în fața crucii lui și-a familiei lui minunate, care l-a șlefuit într-un mărgăritar pentru noi toți.
Am scris recent, într-o pseudorecenzie, câte ceva despre frământarea mea de a nu putea înțelege prin ce trece un nevăzător. Acum mi-a dat Domnul să mai pricep un pic. După primele note ascultate în întuneric, m-au cuprins o droaie de sentimente contradictorii. Frică („Oare cum se naște în Theodor lumina din acest întuneric?”, „Doamne, la mine într-o oră se va termina... Îmi voi da jos masca și – gata! – va fi iarăși lumină!”), spaimă („Eu ce-aș mai putea face dacă mi-aș pierde vederea?”), și apoi, brusc, pacea și recunoștința pentru darul de a fi acolo și de a mă bucura să aud, de acum înainte, cascadele, ploile, furtunile, răsăriturile și apusurile așa cum nu le-am mai auzit nicicând... În mod sigur, n-aș fi trăit la fel de intens fără acea mască neagră. (M-am încăpățânat să n-o dau jos, în ciuda faptului că micuțul de trei ani se foia constant la mine-n în brațe, iar mijlociul adormise și era cât pe ce să cadă de pe scaun, de n-ar fi fost soțul atent la el!).
Am coborât în adâncuri prin muzica lui Theodor. În adâncurile ființei mele erau o droaie de sentimente contradictorii, disparate. Muzica lui Theodor le-a adus laolaltă și mi le-a arătat, clare, în întuneric. Am închis ochii afară, ca să văd mai bine înăuntru. (Orbecăind în tumultul cotidian, când mai avem răgaz să facem asta?). M-am înfricoșat și mi-am vindecat rănile, un strop. Chapeau, dragă Theodor! Ție și tuturor celor care au contribuit la cel ce ești astăzi!
Georgiana Camalessa
Fotografii de Filarmonica „Banatul”
