Logo

Din Sinai la Constantinopole (I)

Autor

Alina

Data Publicării

Eram obosită. Și mi-era frig. Poate era un frig interior, prevestitor a ceea ce urma să se schimbe în viața mea? Poate. Ne-am aruncat ochii pe hartă și am lăsat degetele să ne curgă ușor în jos. În jos, spre unde știam că e cald. Am întors privirea spre el. Zâmbea. Deci știa că unde mă oprisem, acolo voiam. Și, dacă eu voiam, voia și el. Egipt! „Doar câteva zile!”, am șoptit, iar strânsoarea lui mi-a spus că puteam dori oricât. Dar știam și că-și dorea să revadă Constantinopole. Niciunul dintre noi nu voia, în ruptul capului, să folosească actualul nume al orașului care a născut Imperiulul Bizantin. Așa că am croit tot city break-ul în jurul cetății Împaratului și Sfântului Constantin.

Am topit oboseala și am împins-o spre alte zări, spre alte zile. Pentru el, acum, căutam cea mai bună variantă de a le îmbina pe ambele: și Constantinopole, și Egipt.

În ultimele clipe înaintea plecării, am ezitat. Oboseala mă strivea, dar și un sentiment că ceva rău ar putea să se întâmple. Atâta distanță, atâtea locuri ostile creștinilor... Sau să fi fost o altă premoniție? Dar am plecat. Pentru el și pentru că voia cu tot dinadinsul în Constantinopole.

Ploua ca la sfârșitul lumii. Și a plouat așa până la porțile Stambulului. Dar înăuntru, nouă ne era încă bine. Poate niciodată până atunci nu am simțit farmecul ploii. Pe frunze îngălbenite și căzute din menirea lor de a fi viață, într-un copac. Pe asfaltul ce șerpuia înainte. Pe ritmul unui tropar. Pe bucuria de a călători. Pe suflete care flămânzesc după veșnicie. Am mers fără oprire, căci întârzierea cu care plecasem din București se oglindea în programul de vizitare al celui mai măreț obiectiv, Agia Sofia. Cu mai bine de 50 de kilometri înainte de oraș, am început să intrăm în coloana de mașini care se îndrepta spre Istanbul. Era teribil cum de atât de devreme intrai în, de-acum, rush-hour și într-un trafic care se derula cu viteză de miriapod. Dar totul era atât de frumos în jur, încât parcă nici nu te mai puteai supăra. Clădiri iluminate, orașul în depărtare și înțelegerea că pășeai pe locuri sfinte.

Când am văzut indicatorul de Silivria, am tresărit de bucurie. Dacă ar fi fost timp, am fi intrat. Dar, cel puțin, știam că suntem pe aproape. Atâta bucurie și atâta liniște era în locurile astea, încât fie și ratarea orei de vizitare la Agia Sofia nu mă mai mâhnea. O s-o vedem la întoarcere. Dar orașul, mai cu seama noaptea, avea un aer boem și încărcat de sfințenie. Am oprit de-a lungul mării și am coborât. Am respirat cu nesaț briza. Înainte de Sfântul Constantin cel Mare, sufletul s-a dus către Sfântul nostru Constantin. Constantin Brâncoveanu. Câtă durere, cât chin și, mai ales, câtă tărie trebuie să fi fost în sufletul său în acele zile fatidice! Ce suflet să ai (sau să nu ai!) că să ucizi copiii dinaintea tatălui! În numele cărui dumnezeu?... Mă umplusem de mânie și de întristare. 

De la mare și de la gândul la Bosfor, m-am întors către oraș. Altă durere, poate chiar mai mare... Ruinele zidurilor cetății de odinioară vegheau tăcute de sute de ani. Picături calde îmi cădeau în ritm lent pe palme. Câtă glorie vor fi cunoscut aceste ziduri, acum pline de ierburi mărunte și neîngrijite! Câtă umilință pentru noi să le vedem așa, neputincioși fiind precum bizantinii din vremea căderii orașului! Iar semiluna, înălțată mândră la fiecare colț de stradă. Mi-am ascuns privirea în palme, ca să nu mai văd, să nu mai înțeleg, să nu mai doară. „Hai!”, i-am zis printre lacrimi. Am urcat amândoi în grabă în mașină și am rămas tăcuți o vreme.

Apoi viața și-a urmat grăbită cursul. Parcarea, poarta de îmbarcare, boarding-ul și sus, în aer! Zborul a fost lin, aproape ca un leagăn. Cu toate astea, abia așteptam să cobor. Să simt din nou 30+, departe de frigul, ploaia și toamna din România...

Sfânta Mare Muceniță Ecaterina († 25 noiembrie)

Spre Sfânta Ecaterina

La ieșirea din aeroport am zăbovit un timp; doar ca să respir îndelung și pe săturate căldura. „Doamne, ce bucuroasă sunt!”, mi-am zis, ridicând ochii spre cer.

Ideea plecării în Sinai a venit cumva pe neașteptate. Eram totuși la doar 200 și puțin de kilometri distanță. Cu ochii întredeschiși și soarele inundându-mi fața, am pornit telefonul, ca să înțeleg ce opțiuni aveam. Traseul clasic... Google, site-ul agenției și scroll! Excursii erau aproape zilnic, cu exceptia zilelor de vineri și duminică, când mănăstirea era închisă. Se pleca seara, pe la 20.30-21.00 din Sharm, cu condus noaptea prin deșert și intrat în traseul de Sinai pe la miezul nopții. Am privit preț de o secundă, oarecum absentă, spre ora și ziua în care ne aflam. Apoi am tresărit brusc. Era duminică, spre miezul zilei, deci cu doar 8 ore înainte de o plecare! M-am închinat și am sunat simultan. Era târziu, mi s-a răspuns, dar verifică și revine. Deși îmi tot spuneam în minte: „Să se facă voia Lui!”, îmi venea să-mi și plesnesc o palmă peste cap. De ce durase atât să înțeleg că eram aproape lângă ea, lângă Sfânta Ecaterina, și puteam să ratez să o revăd!

Număram minutele, încercând să par calmă. Am intrat în mare, străduindu-mă să uit, dar în față se profilau siluetele masive ale munților învecinați. Și undeva, într-acolo, era și Muntele Sinai. Am ieșit deznădăjduită și tristă. Cum să mai găsească loc acum?! Când să mai verifice pașapoartele și să ne ia?! În timp ce mă uscam cu prosopul, am auzit mesaje pe WhatsApp, ca niște clinchete de bucurie. M-am repezit spre telefon și am citit abia respirând: se putea, ne luau azi! Să fim gata, să avem cópii ale pașapoartelor, să cerem micul dejun to go, să avem haine groase, să, să, să...

La 20.30 eram în fața hotelului, așteptând. Sincer? Mi-era un pic teamă. Îmi tot veneau în minte diverse. Atentatele din Sharm de anii trecuți, atentatele din Sinai − doar urma să mergem noaptea prin deșert... Știrea pe care ne-o dăduse taximetristul, că săptămâna precedentă plouase mult și trei oameni muriseră. În capul meu, drumul de 3 ore pe care îl aveam în față avea să fie teatrul tuturor acestor calamități. Dacă e să ne atace islamiștii în pustiul deșertului, oare o să am curajul să spun că prefer să mor creștină?... „God!”, mi-am zis și am pufnit în râs. Sunt nebună de legat! Mai bine să zic o rugăciune, și o să mă liniștesc.

Cu toate astea, kilometri buni prin deșert am refuzat să dorm. De fapt, chiar nu puteam. Nici țipenie de sat, doar vreo 2-3 mașini, la răstimpuri. Dar nu doar frica mă ținea trează, ci și fascinația. Trupurile masive ale munților mărgineau șoseaua, iar în puterea nopții căpătau un aer solemn, ca de ostași ai unui Împărat nevăzut. Nevăzut, dar puternic simțit. Apoi, semnul de circulație al unui telefon mobil tăiat cu o dungă roșie îmi activa circulația și pulsul. Chiar nu avem semnal deloc aici? Și atunci, cum anunțăm dacă ne atacă cineva? Cred că, cu acest gând în minte și cu fruntea lipită de geam, am reușit să adorm. M-am trezit când microbuzul s-a oprit. Iar când am deschis ochii, am văzut un mare sens giratoriu cu o plăcuță în mijloc: Saint Catherine.

Am zâmbit și am iscodit locurile, atâta cât puteam. Lumini la o ușoară depărtare, niște soldați cu care ghidul vorbea ceva și bucuria că eram aici, la Sfânta Ecaterina. Apoi ne-am pus din nou în mișcare și, în scurt timp, parcam în josul mănăstirii. Setul de instrucțiuni, beduinul care urma să ne preia și să ne fie ghid spre vârf, locul unde urma să ne întâlnim de dimineață. Abia acum și abia aici am început să mă întreb dacă o să pot urca pe Sinai. Nu prea mai cooperez cu nopțile nedormite, darămite una nedormită și cu cardio! Am avut ispita să rămân alături de ghid în microbuz. Aveam și o justificare foarte plauzibilă: mă duc la Sfânta Liturghie! Dar dorința de a reveni pe muntele unde a pășit Însuși Dumnezeu a învins. A învins și teama că n-o să pot, a învins și somnul, a învins și oboseala.

De unde venea toată forța asta?

Deasupra mănăstirii ni s-au comunicat ultimele instrucțiuni: cine vrea cămilă poate lua, sunt diverse puncte de hidratare pe traseu, avem suficient timp până la răsărit. Apoi ne-am aliniat la întâmplare și am început să urcăm. Drumul era lin, însă plin de pietre și praf. Ocazional, și de urmele trecerii cămilelor. Dar aerul... aerul acela, deși înțesat de praf, avea o dulceață care nu putea fi tradusă, nici intrerpretată. Numai în cheia unui Dumnezeu Care a fost aici, al unui profet care s-a nevoit să urce și al unei credințe care doboară orice tristețe.

Priveam atent chipurile beduinilor pe care îi întâlneam, și mai ales ale copiilor. Era un amestec de bucurie, consternare și acceptare pe chipurile lor. Și o râvnă neobosită de a propune mersul cu cămila și, deci, de a căpăta un bănuț. „Dacă aș avea măcar un mic procent din râvna lor în credința mea, aș fi departe”, am gândit suspinând. Când pierdusem râvna asta? Când intrasem în indiferența și în blazarea care îmi paraliza orice nevoință? Și, mai ales, cum aș putea s-o recâștig? Mai am cum să fac asta de bunăvoie, înainte ca vreun eveniment extern să mă facă să-mi reamintesc cum a fost la început?

Cu cât urcam, cu atât simțeam nevoia să privesc în urmă. Și înălțimea pe care o câștigam, pas cu pas, oferea mereu o nouă perspectivă. Lumini în urmă, stele tot mai aproape, câteva scântei în susul drumului (pesemne acele puncte de odihnă) și o siluetă masivă și întunecată, de care ne apropiam tot mai mult. La ceas nu mă uitam, nu-mi păsa prea mult dacă prindeam sau nu faimosul răsărit în creastă, dar mă analizam suprinsă. Nu eram deloc obosită, ba chiar preluasem eu rucsacul cel greu. De unde venea toată forța asta? Când făcusem ultima dată un efort fizic susținut? Pfffff, nici măcar nu-mi mai aminteam. Deci? De unde mergeam atât de susținut? Până și cei din grupul în care mă aflam reflectau măsura propriei mele uimiri: „Trebuie că faci multă sală, ești foarte fit!”. Bine că era întuneric și nu-mi puteau vedea surprinderea de pe chip. Ce sală?! Ce fit?! Habar n-am nici eu de unde provine detenta.

Cerul începea ușor-ușor să se deschidă și să se lumineze. Stelele începeau și ele să își piardă, rând pe rând, strălucirea. Ajunseserăm la ultimul popas și aici aveam să zăbovim pentru jumătate de ceas, ne spuse Ibrahim, beduinul nostru ghid. De aici urmau faimoasele 700 și ceva de trepte, iar sus, în creastă, era prea vânt ca să așteptăm atât. Ne-am așezat la adăpost, pe niște banchete de lemn, străjuite jur-împrejur de stânci, ce țineau vântul la distanță. Dar îl auzeam cum ne dădea târcoale, și parcă îi simțeam tăișul în piept. Aveam să ne confruntăm în curând. Între timp, micii beduini ne îmbiau cu pături. La început am luat-o de dragul copilului; apoi m-am felicitat pentru asta. După orele de urcuș și transpirația implicită, hainele deveneau propriii dușmani, încolăcindu-se reci și ude pe spate, pe brațe și pe piept.

M-am strâns în pătură și mi-am lăsat afară doar fața. Am privit spre vârf. Bine că am urcat pe noapte și nu am înțeles cât de sus era vârful. Poate m-aș fi descurajat. Cum o fi urcat Moise? Tot noaptea? Pe zi trebuie să fie teribil, eu abia am rezistat pe șezlong, lângă mare. Palma pe care îmi venea la amiază să mi-o trag a revenit în minte. Ce comparații implicite și ce asocieri mai pot să fac și eu! Sfântul Proroc Moise și cu mine! Chiar că meritam una după ceafă. „Săracul”, am continut șirul de gânduri. „Atâta efort, poate și fără apă sau pauze, iar apoi să-i găsească pe ăia petrecând aiurea. Și trădându-l! Nimic nu doare ca trădarea...”, mi-am zis, oftând. Și totuși, fără să bănuiesc măcar, cât de aproape eram de-acum de gustul ei.

Când Ibrahim ne-a dat semnalul, am pornit-o din loc. Urmau să vină rușii, iar dacă îi lăsam să apuce înainte, am fi pierdut cele mai bune locuri de fotografiat răsăritul. O, Doamne! Oare am să scap vreodată de „vin rușii!”? Nici nu bănuia Ibrahim ce furtună stârnise în mine. Nici nu știa Ibrahim ce istorie dureroasă avem noi cu rușii...

Pe trepte am avut zeci de clipe în care am vrut să renunț. Urcușul abrupt, dar și ritmul pe care îl impuneau treptele erau total demoralizatoare. Respirația îmi era în gât, tâmplele popau alert, iar gândul că aici nici măcar cămila nu te poate salva mă împingea spre abandon. Strângeam din dinți și din toată ființa mea ca să mai rezist. Să urc. Să ajung. Sfânta Ecaterina îmi era vie în minte și mă încredințam că acest gând, gândul la ea, mă va ajuta să răzbesc. Cu privirea în jos, ațintită la trepte, și cu forțarea trupului nici n-am înțeles că ajunsesem pe vârf. Doar pentru că Ibrahim indica locul pentru cele mai bune poze, am dedus că se terminase coșmarul și că eram acolo unde Moise primise tablele legii.

Am privit rotindu-mă și am tras aer în piept ca și cum ar fi fost ultima dată când o făceam. Îmi venea să îngenunchiez și, poate, să sărut locul acela plin de sfințenie. Cu toate astea, n-am făcut-o. Am întins pătura pe zid și m-am așezat. „Să aștept răsăritul...”, mi-am zis. În vreme ce în minte mi-a venit ideea unei alte așteptări... „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Vino, Doamne!

(va urma)

Alina

Fotografii de Julia, Ahmet Polat, Agung Pandit Wiguna, Marko Zirdum și Ahmed Zaki / pexels.com



Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!

Lasă un comentariu