E mijloc de august. Pentru unii e luna de concediu, pentru alții e o perioadă de aducere aminte, în chip deosebit, de Maica Domnului. Pentru unii e bucuria venirii în țară și întâlnirea cu cei dragi, pentru alții e momentul de reîntâlnire cu ei înșiși, cu patimile lor, cu durerile lor, și de a le oferi Domnului. E perioada verii când strângem din roadele naturii și privim la frumusețile din grădină, dar e și perioada când ne primenim sufletul pentru întâlnirea cu Maica tuturor.
Maica Domnului! Maica Domnului! Doar la rostirea numelui ei, îi simți măreția! E Maica lui Hristos! Dacă-i citim viața, nu are cum să nu ne cuprindă rușinea, văzând felul ei de a fi, de a se purta, de a se îmbrăca… Dar mai ales când aflăm despre tăcerea și ascultarea ei!
Mă gândesc la mine, câte mă stăpânesc, câte mă luptă, câte și mai câte le gândesc și le înfăptuiesc! Ar trebui să nu pot ridica nici măcar privirea spre icoană! Ea, atât de curată, iar eu, murdară din cap și până-n picioare de toate cele ale lumii.
Și totuși, ea se uită spre mine și chiar îmi trimite daruri. Noi, cei lumești, de obicei oferim daruri celor dragi, celor pe care îi iubim și îi prețuim, dar mai ales le oferim celor care ne oferă. Maica Domnului nu e așa ‒ ea e din lumea aceasta, dar trăirea-i cerească. Și, iac-așa, mereu îmi dăruiește câte ceva.
Când eram mică, îmi amintesc de o întâlnire cu ea. Sună ciudat, poate de neluat în seamă, dar chiar ne-am întâlnit. Stătea în holul casei. Înaltă, îmbrăcată exact ca în icoane, cu o privire plină de blândețe, se uita la mine. Eu, uluită de ceea ce vedeam, nu-mi puteam lua ochii de la ea, deși eram doar o fetiță de 8-9 ani, cred. Însă dintr-odată îmi fac curaj și îi spun, destul de degajată, ca și cum aș vorbi cu cineva familiar:
„Știi că Fiul tău a fost aici, la mine?”...
Rămâne puțin surprinsă, ca atunci când o mamă află de copilul ei că a făcut ceva fără a cere voie.
„Nu știam că a fost aici, nu mi-a zis că vine”, mi-a răspuns și a plecat.
De-a lungul anilor, îmi dau seama că, împreună cu sfinții, m-a ținut pe brațele ei. Ce privilegiu! Mama pleca la serviciu, iar eu, fiind mai mică, mă puneam pe plâns, că ne lăsa pe mine și pe sora mea singure în casă. Dar mereu mama îmi arăta icoana de pe perete și îmi spunea că nu rămânem singure, ci suntem în grija Maicii Domnului. Când am mai crescut, indiferent pe unde m-a purtat viața și prin ce păcate grele m-am tăvălit, Maica Domnului era într-un colț, pe perete, și mă aștepta… Când simțeam că nu mai pot de durere, când deveneam conștientă de toate urâciunile făcute, o priveam și o imploram să nu mă lase. Și… nu m-a lăsat. Dar, mai presus de toate, mereu m-a așteptat!
Aveam examen pentru un post de asistentă și nu reușeam nicicum să învăț, ba chiar îmi luasem caietele și mă dusesem la o mănăstire, să mă pot aduna mai bine și prin duhul de rugăciune, dar nimic. Ajunsă acasă, mă aștepta cuminte, la locul ei. Atunci am început să plâng și să o rog din tot sufletul să mă ajute cumva, oricum, numai să mă liniștesc. Și nu a întârziat. A doua zi, examenul l-am picat, dar a treia zi, l-am întâlnit pe viitorul meu soț. Am mai scris despre durerea de a nu primi copii de la Domnul, dar nici atunci ea nu ne-a lăsat. După o noapte plină de durere, în genunchi și cu ochii plini de lacrimi, am rugat-o să aibă grijă și de copilașul pe care ni-l dorim, dar părinții nu vor să-l dea. Iar a doua zi, telefonul a sunat: „Vino și ia-l, altfel îl dau la casa de copii!”.
Anul trecut, după zile în șir de dureri greu de suportat, ajunsesem să mă târăsc efectiv până la biserică. Nimeni nu dădea de capăt ce și cum. Părintele duhovnic a scos de nenumărate ori sfintele moaște spre a mă închina, dar nimic. Eram tristă și răzvrătită, gândeam că eu nu pot fi bolnavă, eu nu am voie să mă îmbolnăvesc, de vreme ce este cineva care depinde de mine cu totul. Viața ei era pe mâinile mele. Dar când am simțit că nu mai pot nici sufletește să lupt, când și Părintele mi-a zis că trebuie pornit de undeva cu medicii, atunci m-am prăbușit în fața icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea” și i-am zis: „Nu mai pot! Te rog, ajută-mă cum știi, dar orice-ar fi, nu mă lăsa!”. Și nu m-a lăsat! Imediat ce am ieșit afară, m-am dus cu pași mici și grei spre mașină. M-am așezat și, în timp ce soțul conducea, priveam cerul. Cu fiecare metru pe care îl străbăteam, simțeam cum greutatea de pe inimă scade, dispare, și un sentiment de bucurie mă cuprinde. Dar o bucurie plină de pace! Și tot repetam: „Cum vrei Tu, Doamne! Ce vrei Tu, Doamne!”.
Și Domnul a făcut cum a vrut și cum mi-a fost mai de folos!
Și mă gândesc acum: atâtea daruri! Și ce daruri! Familia și sănătatea, dar mai ales pacea! Toate de la Maica Domnului! Toate din multa ei dragoste, din multa ei milostivire, din multa ei durere pentru fiecare în parte.
Ți-ai plecat privirea mereu spre mine, ai stat mereu într-un colț și m-ai așteptat. Oare ce aș putea să-ți ofer eu ție? Aș vrea să pot spune că-ți dăruiesc inima mea, dar aș minți. Știu că-ți voi da și de-acum încolo tot grijile și durerile mele. Dar tu, pentru că ești Maica Domnului, Maica tuturor, prin măreția și dragostea ta, le vei primi și le vei preschimba în izvoare de bucurie.
Alexandrina
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!