În spațiul cultural românesc, vocea scriitorului și publicistului Cristian Pătrășconiu a prins contur ferm. Chiar dacă se bucură încă de o anumită discreție datorată spiritului său ludic, e forma lui de-a se bucura de oameni și de întâlniri, pe care le provoacă fie profesional, prin dialogurile sale publicate și din ce în ce mai prezente în lumea literară, fie prin podcastul Spandugino – „Rezistență prin cultură” ‒ sau de-acum celebrele conferințe „Justiția memoriei”, al căror amfitrion este.
Ne mișcăm, așadar, în spațiul de lucru al unui om complex, absolvent de Filosofie și licențiat în Științe politice, specializat în Literatură comparată, cu o bogată activitate jurnalistică de peste douăzeci de ani, care ne-a obișnuit cu „arta conversației”, publicând mai multe volume de dialoguri care gravitează în jurul „aproapelui nostru”, încercând să reducă „sentimentul distanțelor” de care ne prevenea Noica.
Poate n-ar fi rău să aducem în atenție câteva titluri ale autorului, din nevoia de a creiona temele de interes care au adus în acest cadru personalități remarcabile: „America la răscruce, un dialog transatlantic”, „Trântind ușa”, „Cartea președinților”, „Noua școală de gândire a dreptei”, „Pâinea și lumina vieții ‒ doua dialoguri despre Crăciun și Paști”, „Comunismul de apoi”, „Treizeci, anii de după”, sau noua serie de la Editura Universității de Vest din Timișoara: „Masa plăcerii“, ce cuprinde interviuri cu personalități ale literaturii din afara României ‒ texte publicate, după spusele autorului, în reviste ca „România literară”, „Orizont”, „Ramuri”, „Lapunkt”, „Marginalia” sau „Puterea a cincea” ‒, despre care m-aș încumeta să scriu câteva rânduri.
Cred că, pentru a înțelege importanța acestor dialoguri, este necesară lectura textelor lui Cristian Pătrășconiu publicate în Revista 22, din care poți afla pe larg modul în care vede literatura, sintezele lui culturale, politice și istorice, critica de întâmpinare, finețea analizelor și limpezimea orientării în stufoasa piață de carte ce ni se propune azi.
Cu modestia care îl caracterizează, cele două volume din seria „Masa plăcerii” ar putea trece neobservate prin multitudinea de titluri, iar una din întrebările îndreptățite ar fi legată de alegerea dialogului ca formă de educație prin cultură ‒ căci asta face Cristian, dincolo de întâlnirile propriu-zise.
Modul de viață contemporan se bazează, în mod esențial, fie că acceptăm sau nu, pe comunicare dar nu pe comuniune. Lista noastră de opțiuni pentru petrecerea timpului liber cuprinde azi YouTube, TikTok, Instagram, Facebook, felurite aplicații, jocuri, platforme de streaming, care ne fac peste măsură de ocupați în relație cu noi înșine și cu „aproapele nostru”. De aceea, arta dialogului pe care ne-o propune Cristian Pătrășconiu ar putea avea efect terapeutic, oferindu-ne o cale de a învăța cum să ascultăm pentru a auzi iar, sau cum să comunicăm cuminecându-ne din experiența personală a celuilalt, ce poate deveni astfel o experiență comună.
„Progresăm printr-un spor de comunicare, dar nu progresăm cu adevărat dacă nu obținem și un spor de cuminecare”, spunea Noica, amintindu-ne nevoia de a ne cumineca de subînțelesuri ca formă de comunicare „întru” ceva. Iar la acest capitol, Cristian este magistral. Reușește să ne cuminece de interlocutorii săi, sărăcindu-se pe sine ca să dea mai multă lumină celui intervievat. Unul din principiile sale mărturisite este acela ca moderatorul să vorbească cât mai puțin, ca să-l pună în valoare pe celălalt. Și, dacă urmărim oricare din dialogurile sale, vom vedea că nu face rabat de la propriul crez, pe care îl urmează cu sfințenie. Comunicarea „subînțelesurilor” sporește cuminecarea în spiritul „starurilor” intervievate, iar claritatea întrebărilor conduce interlocutorii, printr-un adevărat proces maieutic, la mărturisiri de multe ori neașteptate.
Întâlnirile sale „față în față” din perioada 2016-2022 ne introduc în literatura universală a timpului nostru, aducându-ni-i mai aproape pe cei care îi citim cu plăcere și interes, descoperindu-ne o parte din laboratorul lor de creație, modul în care trăiesc literatura și ce îi inspiră în creionarea personajelor. Tocmai de aceea, demersul lui Cristian este neprețuit, pentru că deschide o ușă de multe ori inaccesibilă.
M-aș feri să aduc în discuție pe fiecare dintre cei intervievați, pentru că aș depăși cadrul unui simplu articol și ar trebui să nu mă opresc „până când mâna care scrie ar fi fericită”, ca să-l parafrazez pe António Lobo Antunes. Dar ar fi de urmărit măcar numele, fie că vorbim de Catherine Cusset, Simon Sebag Montefiore, Ludmila Ulițkaia, Paul Bruckner, Johann Hari, Edgar Keret, Michael Ignatieff, Anna Machin, Guzel Iahina, Lou Marinoff, Zeruya Shalev, Andrea Bajani sau Vesna Goldsworthy.
De ce ar fi importantă această explorare despre autori și literatură? Unul din răspunsurile posibile ni-l oferă Paul Bruckner, chiar în aceste dialoguri: „În literatură se poate spune tot ce vrei… ea explorează acea parte pe care, poate, nu vrei să o mărturisești despre tine însuți, în vreme ce eseul este o modalitate de a privi lumea rațional, echilibrat, argumentat”.
Acest festin la care ne invită generos Cristian Pătrășconiu m-a dus cu gândul la o altă carte, la fel de provocatoare, a lui Rubem Alves: „Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică”, o teo-poetică a frumosului ce poate fi metabolizat de cititor ca formă de cuminecare prin cuvânt. Tot astfel, Cristian Pătrășconiu ne oferă, prin dialogurile de la „Masa plăcerii“, un prilej de a metaboliza „evenimentul întâlnirii” ca formă de cunoaștere a celuilalt. Într-o lume care își hrănește din ce în ce mai mult singurătățile, demersul autorului nu se rezumă la o interogație asupra literaturii universale și a autorilor ei, ci devine, iată, cuminecare prin cuvânt.
Pr. Cristian Muntean
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!