Dezvățare și învățare

Ne vorbește Părintele Rafail Noica

- Părinte, cum se poate dobândi darul Duhului Sfânt, într-o lume atât de agitată? Timpul trece repede, avem puţină vreme pentru rugăciune şi sunt multe ispite care vin asupra noastră... 

- Aş vrea să încep cu aceste cuvinte care se găsesc în slujba înmormântării: „Deşertăciuni sunt toate cele omenești care nu rămân după moarte”. Şi tot ce este în Biserică, precum şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Hristos ne cheamă din această lume la veşnicia lui Dumnezeu.

Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv, Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri.

Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea şi tot ce ne-a dat Biserica, experienţa Bisericii, experienţa celor ce au trăit, a Părinţilor noştri, este comoara tăcerii, a sărăciei în lumea asta ‒ comoara muririi, aş zice, lumii ăsteia, puțin câte puțin. Nu numai că murim puțin câte puțin prin bătrâneţe şi epuizare, dar învăţăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de moarte în sine, ci de câştigarea vieţii celeilalte. Numai în viaţa aceasta putem câştiga viaţa cealaltă! De aceea Biserica condamnă sinuciderea.

Totuşi, viaţa aceasta, mai ales de la căderea lui Adam, are şi un rol ambiguu, în sensul că ne face şi obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi şi viaţa veşnică. De aceea, asceza Bisericii este a ne dezvăţa puțin câte puțin de lumea asta, în măsura în care, dezvățându-ne de ea, o învăţăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte.

Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt, de fapt, trăiri duhovnicești, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi.

În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas ‒ Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din cauza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi, Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi, aş zice, în stare să mântuiască. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu.

Din „Celălalt Noica”, cuvânt rostit în 1992