„Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt!” (Levitic 11::44)
Am auzit în ultimii ani mulți oameni întrebându-l pe preot de ce apar noi sfinți în calendar. E drept că întrebările erau puse în afara bisericii, de oameni care nu prea-i călcau pragul. De aici și modul în care o făceau: nu cu intenția celui care vrea să fie lămurit, informat, catehizat, ci cu suspiciune în ton, indignare, ba chiar revoltă. Din postura celui ce crede că le știe pe toate și că nimic nu se poate întâmpla fără știrea și acordul său: „Cine-i Iachint de la Vicina, sau Epictet și Astion, sau Ilie Iorest, sau Sava de la Buzău, sau Pârvu Zugravu? De Neagoe Basarab parc-am auzit vag pe la istorie. Și el e sfânt, la fel ca... Ștefan cel Mare?”. Și mai și rânjeau cu superioritate și subînțelesuri.
Dădeau dovadă de apartenență la un păgânism ușor creștinat, a unui creștinism insuficient dezvoltat, ci adaptat după bunul plac. Pentru ei, sărbătorile nu sunt altceva decât un motiv frustrant de-a nu mai putea lucra, sau de-a se lăfăi într-un dolce far niente. În opinia lor, într-o nebuloasă teorie a conspirației, Patriarhia supraîncarcă an de an calendarul cu noi sfinți, de care n-a auzit nimeni, din motive pe care ei unii nu le-au elucidat. Sigur sunt niște interese ascunse! În opinia lor, există niște sfinți „consacrați”, „ăia vechi”, „clasici”, de care a auzit toată lumea − că doar sunt așteptați cu nerăbdare pentru a-și serba zgomotos onomasticile! Acești sfinți au trăit demult, în vremuri imemoriale, de mit și legendă, când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ, dar acele vremuri s-au încheiat hă, hă...
Cu multă durere și răbdare, Părintele le-a explicat că oamenii sunt creați cu scopul de-a ajunge la asemănarea cu Creatorul lor, Cel ce este Sfântul prin excelență, deci și ei trebuie să devină sfinți. Aici s-au uitat din nou lung la Părintele, care părea că le întinde o capcană. Părintele a continuat să le spună că, de la Hristos până astăzi, mii de creștini au înțeles acest unic sens al existenței omenești și s-au străduit din răsputeri să împlinească poruncile lui Dumnezeu, ajutați fiind la tot pasul de harul Său. Și au reușit. Mulți dintre ei au ales să-și verse sângele când li s-a cerut să se lepede de credința în Hristos. Unii au fost cunoscuți și iubiți încă din timpul vieții, iar fapele minunate, pustnicia și mucenicia lor li s-au făcut tuturor cunoscute. Apoi le-au fost scrise viețile, le-au fost alcătuite slujbele, iar cinstirea lor s-a generalizat în scurtă vreme. Alții, asemenea unor comori, au rămas îngropați în anonimat, timp și uitare. Treptat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au ajuns să fie descoperiți, reamintiți, făcuți cunoscuți și recunoscuți ca atare, spre bucuria oamenilor.
Canonizarea nu înseamnă nicidecum „a face sfinți”! Ei sunt deja sfinți încă din timpul vieții, cetățeni ai Împărăției și prieteni ai lui Hristos. Prin canonizare doar le sunt făcute publice viețile, le sunt recunoscute și prețuite meritele, nevoințele, biruințele, le sunt alcătuite slujbele și le sunt trecute în calendar zilele în care au pășit definitiv în Împărăția lui Dumnezeu. Prin aceasta nu lor li se face un favor, ci nouă! Noi avem posibilitatea de-a lăsa lumina cuvintelor din sinaxare să se proiecteze pe pânzele sufletelor noastre, asistând la puternicul efect-oglindă pe care îl produc în noi. În felul acesta, chipul sfințeniei lor se reflectă în inimile noastre. Torente de sânge jertfelnic țâșnesc dinspre ei spre noi, ca să umple albiile săpate adânc în pustietățile dinlăuntrul nostru de fluvii uscate de egoism, iubire de sine și lașități. Nenumăratele lor fapte de milostenie străluminează până în cavernele zgârceniilor și neomeniilor noastre. Postirile aspre și înfrânările lor scot la lumină delăsările, îndulcirile, desfătările și destrăbălările noastre. Blândețea lor, aidoma celei a lui Hristos, îmblânzește fiara mâniei noastre clocotinde, țâfnei și oțărârii noastre. Îndelungile lor rugăciuni și privegheri descoperă somnolențele și lâncezelile noastre, asemenea unei simfonii desăvârșite care dă de gol zăngăneala stridentă a unor instrumente dezacordate. Luptele lor cumplite împotriva „stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6:12) vin să dea pe față prieteniile noastre cu demonii, ba chiar demonizările noastre din tot ceasul. Cufundările lor tainice în abisuri de smerenie, după pilda Domnului, îi înalță tainic în Împărăția Sa, în timp ce, tot ca un lift al paradoxurilor, semețiile, ambițiile și orgoliile noastre ne coboară zdruncinat spre iad. Viețuirea lor simplă, primirea fără de șovăire a voii lui Dumnezeu și a vitregiilor cotidiene arată acuzator înspre goana noastră nebună după confort și distracții, a sofisticăreniilor și complicățeniilor cu care ne împopoțonăm ostentativ viețile, pentru a le arăta celorlalți grandoarea noastră, care ne îmbolnăvește de stres și nemulțumire. Cuvintele lor curate, calde, ziditoare, sapiențiale, vindecătoare, pilduitoare, pline de har, contrastează cu înjurăturile, hulele, ironiile acide, sarcasmul îngâmfat, vulgaritățile, grosolăniile, cancanurile, bârfele și tot ceea ce maculează liniștea atunci când deschidem gura. Neîncetata lor cugetare la moarte cu care întrețineau la maxim flăcările nevoinței dă de gol superficialitatea cu care ne raportăm noi la propria moarte, de la a o ignora pentru „a trăi intens clipa”, până la a ne panica de ea ca de sfârșitul definitiv al existenței. Trădăm astfel o și mai mare frică de viață, pe care o vedem uneori fie ca pe-o bucată de plastilină în mâinile noastre, vrând să o putem modela după propriile nevoi și închipuiri, fie care pe o mare învolburată, în care noi înșine suntem plastilina din mâinile ei, frământați, contorsionați și suciți în toate punctele cardinale simultan, în niște răstigniri nedorite, din care evadăm mereu.
Fără repere, fără modele, fără un plan, fără un scop, fără Dumnezeu, nu suntem decât niște homo sapiens maimuțizați, fudulindu-se cu multă inteligență... artificială. A privi în oglinzile-sfinți înseamnă a-ți furniza realismul cel mai pur: omul îndumnezeit față în față cu omul demonizat de păcate. Ar trebui să te simți îngrozit, dar fără să întorci spatele și să fugi, ci să te ridici și să-L strigi pe Dumnezeu în ajutor, așa cum îndeamnă Sfântul Nicodim Aghioritul în Acatistul Mântuitorului: „Iisuse Hristoase, Ziditorul meu Preaîndurat, zidește-mă din nou pe mine, cel dărâmat de păcat!”. Căci numai în dinamica pocăinței vom tămădui rănile păcatului și urâciunile căderii, recâștigându-ne chipul cel dintâi. Și astfel, oglinda dintre tine și sfânt, din obstacol, se va topi într-o caldă îmbrățișare.
În icoane, în sinaxare, în textele de slujbă, sfinții nu fac parada modelelor reci și distante, ci ne cheamă frățește să ne unim cu ei în rugăciune, aici și în veci. Ei sunt dovada vie că Dumnezeu este de față și lucrează neîncetat în noi, în dorința Lui fierbinte de a ne aduce cu El veșnic întru Împărăția Sa.
George Olteanu
Fotografie de Chetan Menaria / Pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!