Am spus că ar trebui să le vorbim copiilor despre sex de la vârste mici – și mă gândesc îndeosebi la copiii de grădiniță și la cei aflați la începutul școlii, cam între 3 și 7 ani. E vârsta la care întrebările răsar din senin, iar curiozitatea nu cunoaște încă sfiala pe care noi, adulții, am deprins-o între timp. Nu cred că trebuie să le ținem discursuri despre sexualitate. Dar nici să ne fâstâcim ori să schimbăm vorba atunci când ne întreabă de unde vin copiii, de ce trupurile fetelor și ale băieților sunt diferite sau ce înseamnă anumite cuvinte auzite la școală.
Firește, fiecare copil are felul lui de a asculta și de a întreba. Unul vrea să știe tot, altul se rușinează, iar altul pare că nici nu te-a auzit și revine, după trei zile, cu o întrebare care te surprinde tocmai când scoți mâncarea din cuptor. Sau… cel puțin, așa sunt copiii mei. Și atunci înveți să-ți potrivești vorbele după firea și putința fiecăruia. Nu să le spui tuturor același lucru, la aceeași vârstă, ca și cum ai avea în față niște căni pe care trebuie să le umpli cu informații.
Putem începe cu o poveste. Una simplă, apropiată de lumea lor. Bunăoară, despre un copil căruia un coleg i-a cerut să-i arate ce ascunde sub haine, spunându-i că e doar o joacă și că trebuie să păstreze secretul. De aici poate începe o discuție despre trup, despre intimitate și despre faptul că nimeni nu are dreptul să ne ceară asemenea lucruri. Că putem spune „nu”, că putem pleca și că trebuie să-i povestim unui adult de încredere ceea ce ne-a neliniștit. Și, mai ales, că nu trebuie să ne fie rușine să spunem adevărul, nici măcar atunci când cineva ne-a cerut să păstrăm o taină.
Alteori, povestea vine singură. Un copil vede o femeie însărcinată și te întreabă cum a ajuns pruncul în pântecele ei. Ce prilej mai firesc să le vorbim despre începutul vieții? Cu cuvinte limpezi, adevărate, fără explicații peste puterea lui de înțelegere, dar nici cu istorii născocite despre berze și copii aduși în boccea. Iar dacă vrea să știe mai mult, vom merge puțin mai departe.
Contează și ce facem în timp ce vorbim. Dacă îmi feresc privirea, cobor vocea de parcă aș mărturisi o vină ori mă grăbesc să închei, copilul vede și asta. Nu cred că e nevoie să ne prefacem că nu avem emoții. Putem recunoaște că ne vine greu, și totuși să nu abandonăm discuția. Mie mi se pare firesc ca mama să poată vorbi cu fiica, iar tatăl cu fiul. Dar nu aș face din asta o condiție. Dacă întrebarea vine către celălalt părinte, înseamnă că de acolo are nevoie de un răspuns.
Pentru noi, adulții, subiectul se poate însoți cu ani întregi de pudoare și de tăceri. Pentru ei, uneori, curiozitatea e la fel de directă ca atunci când întreabă despre planete. Alteori, au deja o teamă sau o rușine împrumutată de undeva. Aș vrea să poată veni cu toate acestea acasă. De ce să afle numai din altă parte? De ce să lăsăm tocmai această parte a educației în seama unei întâmplări, a unui coleg sau a unui ecran? Așa cum mă îngrijesc să aibă hrană și haine, vreau să aibă și cuvintele și cunoștințele cu care să înțeleagă ce li se întâmplă.
Dar, vorbindu-le despre sex, nu vreau să uităm iubirea.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri o discuție cu mama mea. Eram la liceu. Da, la liceu; eu încă îmi puteam permite să ajung până acolo fără conversația pe care, mai târziu, aveam s-o port cu propriul copil în clasa pregătitoare. Mama mi-a spus să mă așez pe scaun. Mi-a vorbit despre sex, dar și despre iubire. Mi-a spus să nu mă dau ușor, fiindcă eu am o comoară. Mi-a spus să-mi dăruiesc inima unui băiat alături de care să mă simt iubită cu adevărat și respectată. Apoi mi-a propus un exercițiu de imaginație: să mă gândesc dacă, peste douăzeci sau patruzeci de ani, aș mai avea ce vorbi cu el. Dacă m-aș mai bucura de omul acela. Din toată discuția, întrebarea aceasta mi-a rămas în inimă.
Vrednică mamă am! Și binecuvântată mă simt că, la optsprezece ani, l-am cunoscut pe cel ce avea să-mi fie iubit, și apoi soț. Copiii ne pun întrebări incomode. Uneori tocmai când am vrea să ne vedem agale de ale noastre, după o zi în care am răspuns deja la o sută de întrebări. Nu ne găsesc mereu pregătiți. Nici eu nu sunt. Tot (îmi) spun că, după ce apar copiii, viața părinților devine o jertfă. Uneori, partea mea de jertfă este și aceasta: să-mi înghit stinghereala, să mă așez lângă copil și să nu amân răspunsul numai fiindcă mie îmi vine greu să-l rostesc.
Dar și „premiul” e pe masură! Cred că Dumnezeu nu rămâne dator și primim har și pentru asemenea clipe. Iar rugăciunea mea, cu toate neputințele de mamă, rămâne: „Doamne, stropește inimile noastre cu roua harului Tău și învrednicește-ne să fim, împreună cu copiii noștri, în Împărăția Ta. Amin”.
Andreea Macra
Fotografie de Matheus Bertelli / pexels.com
P.S. Am primit de la un prieten un material interesant pentru acest articol: un videoclip în care aventura spermatozoizilor a fost transformată, cu ajutorul inteligenței artificiale, într-un soi de joc video. Mă gândesc că ar putea fi un bun prilej de discuție cu acei copii mai curioși din fire, pasionați de biologia omului și de jocurile video. Nu înseamnă că fac aici pledoarie pentru inteligența artificială ori pentru timpul petrecut în fața ecranelor. Dar, dacă tot trăim în vremurile acestea, de ce să nu folosim, cu măsură și discernământ, și ceea ce tehnologia ne pune la îndemână?