Sexul a fost și rămâne un subiect delicat − hai să nu-i spunem „tabu”. Și totuși, atâtea se învârt în jurul lui. Face parte din viață, oricât ne-am codi să vorbim despre el. Iar copiii noștri au nevoie să înțeleagă această realitate, pe măsura vârstei lor.
Cum le vorbim copiilor noștri despre sex? Căci, da, copiii noștri află despre sex mult mai devreme decât ne-am dori. Fie că învață la un seminar teologic, fie că merg la o altă școală, întrebările apar. Uneori, după ce răspunsurile au fost deja primite în altă parte. Răspunsuri strâmbe, auzite pe jumătate, însoțite de chicoteli sau de lucruri pe care un copil nici nu știe cum să le înțeleagă.
Ne dorim pentru ei un mediu apropiat de credința și de valorile noastre. Pentru multe familii, accesul la o școală ortodoxă rămâne însă un lux. Și nici acolo nu putem presupune că asemenea subiecte nu ajung pe holuri. Noi încă ne socotim când ar fi potrivit să deschidem discuția, iar ei au deja nelămuriri pe care nu îndrăznesc să ni le spună.
La primul copil, îmi făcusem un plan: pe la zece ani aveam să-i explic despre sex. Pe îndelete, cu vorbe alese, cum își închipuie o mamă că va putea rândui o conversație delicată. Numai că el era în clasa pregătitoare, la seminar, când a venit acasă cu întrebarea: „Ce e sexul oral?”. Atât a fost cu planul meu; întrebarea era în fața mea. Cam din aceeași categorie cu „Te rog, dragul meu, să nu-ți lovești colegii...”, știți discursul, pentru ca, după primul an de școală, să-l înscriu la karate, ca să învețe să se apere.
Din experiența cu copiii mei și cu ceilalți copii care mă înconjoară, cred că discuția despre sexualitate are nevoie să înceapă devreme, cu lucruri simple, potrivite vârstei și firii fiecăruia. Cătinel, cătinel, fără să îngrămădim într-o singură conversație tot ce ne-a fost nouă greu să spunem ani la rând. Putem începe prin a numi corect părțile corpului: penis, scrot, testicule, vulvă, vagin, sâni. Vulva și vaginul nu sunt același lucru. Fără „păsărici” și „cocoșei”. Nu văd de ce tocmai aici cuvintele ar trebui pitite după alinturi.
Apoi, limitele. Ce înseamnă o atingere nepotrivită, ce înseamnă abuzul sexual, cu cine pot vorbi dacă li se întâmplă ceva. Cu exemple clare, pe înțelesul lor, fără să-i înspăimântăm. Să știe că pot refuza o atingere și că pot cere ajutor. Iar dacă, de frică, n-au putut spune „nu”, să nu creadă că vina le aparține.
Și da, vreau să putem spune răspicat că pipăieli și alte abuzuri se pot întâmpla inclusiv în cadrul bisericii. Să dea Domnul să nu mai fie deloc. Niciunde. Niciodată. Dar, câtă vreme sunt posibile, nu ne ajută să ne ascundem după deget. Copilul are nevoie să știe că poate povesti unui adult de încredere ce i s-a întâmplat, indiferent cine este cel care i-a făcut rău. Și să spună mai departe, dacă primul adult nu îl ascultă. Nu mai vreau să aud că „pe vremuri nici nu se pomenea despre așa ceva”. Să lăsăm trecutul cu ale lui. Noi avem de crescut copiii aceștia, în lumea în care trăiesc acum.
Nu-i putem ține pe copii într-o bulă. Și, chiar dacă izbutim o vreme, mai devreme sau mai târziu tot ies din ea. Ajung și pe holuri dosite, și în toalete, unde pot întâlni alți copii care să le spună, să le arate ori să le ceară lucruri pentru care noi nu i-am pregătit. Mi-e greu să scriu despre asemenea lucruri, însă e realitatea zilelor în care trăim. Dar și mai greu mi-ar fi să mă bizui pe nădejdea că ai mei vor fi mereu feriți de toate...
(va urma)
Andreea Macra
Fotografie de Dilara Doğar / pexels.com