M-am simțit întotdeauna mai vie în prezența apei, sub ploaie, lângă un lac, lângă un râu, lângă o mare − fiecare cu atmosfera specifică și acordată la starea mea interioară. Până de curând nu am realizat motivul pentru care mă simt atât de în largul meu lângă apă – sau, chiar mai bine, în apă. Mi-am amintit că așa mi-am petrecut primii ani ai copilăriei: toată o bucurie, o fantezie, căutând fragi cu tatăl meu (care a denumit „Țara frăguțelor” o porțiune de vegetație de deasupra lacului pe care îl aveau în grijă el și bunicul meu).
Pe lacul acela m-am familiarizat cu senzația de a fi într-o bărcuță cu vâsle care se clatină (deci poate cu incertitudinea și instabilitatea, chiar și cu nesiguranța, ținând cont că, odată, prietena mea cea mai bună a căzut din barcă − spre mal, ce-i drept, dar n-a fost tocmai un eveniment plăcut) și tot acolo m-am pregătit pentru a învăța să înot cum trebuie. Îmi amintesc cum se simțea curajul proaspăt, din zilele de vară în care o asiguram pe mama că, dacă mă lasă să înot singură până în mijlocul lacului (sub ocrotirea colacului puțin dezumflat, bineînțeles), voi avea grijă − de parcă aceste cuvinte spuse cu duioșie i-ar fi putut domoli anxietatea maternă. Însă curajul și entuziasmul meu îi dădeau încredere, iar încrederea ei îmi creștea curajul și entuziasmul.
Așa, cu privirea ei ațintită asupra mea, am înaintat cu determinare și am descoperit că pot să fac de una singură ceva destul de tare (pentru mintea mea de copilaș), simțind pe pielea mea că acolo, în mijlocul apei, sunt în siguranță. Liniștea în care răsunau numai păsările și broaștele cântând, întrerupte uneori de chicotelile mele, era o liniște împlinitoare, de care n-aș fi fugit, pe care n-aș fi dat-o pentru toată muzica și zgomotul din lume. Viața însă a vândut-o pentru mine. Așa am ajuns să caut mai târziu, cu un dor neastâmpărat, locuri pe deplin frumoase − cu lacuri, ori marea (mai puțin accesibilă, dar cu atât mai dorită).
Scriind aceste rânduri, îmi dau seama că poate, de fapt, am început să caut cu ardoare acel curaj copilăresc, acea liniște plină de viață, acele senzații care-mi spuneau că trăiesc, acea conștiință că nesiguranța nu înseamnă panică... Am ajuns femeia despre care chiar se poate spune, în momentele mai slabe, că nu e în apele ei! Lung epilog am conturat pentru povestea pe care îmi doream să v-o împărtășesc. No, acu, mai ședeți oțâră, că imediat ajung...
Nu-mi amintesc o copilărie ortodoxă, religioasă, deși mergeam la biserică ocazional (mai des decât în sărbătorile mari, adică), deși cântam cu bunica la înmormântări și parastase și ne rugam împreună când dormeam la ea, deși vorbeam cu bunicul despre Dumnezeu de parcă Îl cunoșteam personal (și, într-un fel, cred că Îl cunoșteam fără să știu − poate asta înseamnă să fii precum copiii ca să dobândești Împărăția Cerurilor!), dar m-am înstrăinat atât de subtil, și pe nesimțite am urmat poteca fiului risipitor. Am un fel de răzvrătire față de lumea noastră, în care mai rar mă regăsesc, pentru că mi-a furat cel mai de preț dar − impropriu spus „furat”, căci darul vieții în Hristos e singurul ce nu poate fi nici luat cu forța, nici trăit cu forța. În aceste amintiri regăsesc prezența Lui în firescul fiecărei zile, în cotidianul imersat în natură, în râsete și în lacrimi. Cumva, nici timpul nu exista decât ca reper spațial, nu ca presiune abstractă, interioară.
Am suferit mult după ce-am început să pierd tocmai... neștiința, inocența. Privind în urmă, parcă am trăit propria izgonire din Rai. Cum să-ți dai seama că stăteai în Grădina Domnului, a Celui Care a creat totul, toată suflarea, abia atunci când ai rămas pe dinafară? Acum mă bucur că încerc măcar, conștientizând necesitatea cunoașterii Lui, să trăiesc nu vieți separate, ci una întreagă, întru El.
În căutarea mea nostalgică, pe la începutul verii mi s-a pus pata să-l plimb cu barca pe Thias, fratele meu mai mic, pe lac în Cișmigiu. Am chemat-o cu noi și pe Brianna, verișoara noastră, ca să sărbătorim o veste bună împreună, plus că frumosul împărtășit se înmulțește, de fapt și de drept. Bucuroasă și relaxată mai ceva ca rațele locatare, am îndrăznit să fiu încântată peste măsură când a început să picure peste noi: ce mai, și pe lac, și răcoriți de ploaie, ce să-mi doresc mai mult?
Stăpână pe mine, cu vâslele în mâini de la nouă ani, dar și încăpățânată, am refuzat inițial să mă impacientez, să trag la mal, sub pretextul că n-am plătit eu o oră ca să renunț așa de repede din cauza ploii. Mai în glumă, mai în serios, a început să tune și să fulgere, și mi-am amintit că poate țin eu vâslele, dar nu și apa, nici viteza vântului n-o schimb eu, și-am vâslit serios spre doc, unde m-am încăpățânat iarăși că eu trebuie să întorc, că așa se face. Contează că „așa se face” când e rupere de nori deasupra capului și ai în barcă o domnișoară și un adolescent? Măi, mândria, bat-o vina!
Domnii de la bărci erau înghesuiți în micul lor adăpost și ne priveau cum ne chinuim, când unul dintre ei s-a hotărât să ne strige, practic, să sărim din barcă singure, la care eu am râs aproape ironic, socotind-o o glumă foarte bună venind din partea unui bărbat în toată firea. Thias a fost primul care, la propriu, a sărit din barcă atunci când curentul puternic ne-a lipit de celelalte bărci legate la mal, și ne-a ținut și lanțul, ca să lepădăm degrabă situația. Încăpățânarea mea, care devine mai mult sau mai puțin un laitmotiv al acestei istorisiri, m-a făcut să repet că eu nu mă dau jos așa! Până la urmă, unul dintre ei a venit totuși la noi să ne ajute, la care eu mi-am cerut scuze că altundeva și-n alt fel n-am avut cum să aduc barca. A zis că nu-i nicio problemă, dar că are o rugăminte: „O tăiați din parc cât de repede, că e jale cu copacii!”. Bine, bine, și-am tăiat-o, pentru că în secunda aia, la vreo cinșpe metri de noi, a căzut la pământ o creangă foarte mare.
Când am ajuns la strada principală, s-a dezlănțuit vijelia. Nu mai vedeam nimic, în afară de perdeaua de apă... mă uitam constant în urmă după Brianna, care era în șlapi, și după Thias, care mergea câte cinci pași cu ochii închiși, și strigam la ei să înainteze, ca să putem intra undeva în siguranță. Știu că, dacă n-ai trăit-o, pare cumva că ne dovedea o amărâtă de vijelie, însă a fost prima dată când am înțeles ce înseamnă să te zboare vântul.
Am încercat să fac un pas, constatând nu numai că nu pot înainta, ci că am fost împinsă cu forța câțiva pași în spate. Cum să zic, nu m-am panicat, dar m-a cuprins o disperare de moment, încât eram pe cale să traversez fără să văd, nu doar fără să mă uit! Apoi au început să răsune sirenele ambulanțelor, mașinilor de pompieri și de poliție. Eram conștienți că, deși eram singuri în locul acela, nu eram singurii în pericol, și clar nu eram în cea mai riscantă ipostază posibilă; deja probabil se petrecuseră adevărate necazuri.
Brianna și Thias s-au grăbit spre gardul parcului, deși eu am insistat că nu e bine să rămânem sub copaci. M-am alăturat lor cu gândul că, dacă nu ne putem feri de crengi, măcar să nu ne ia vântul, fiindcă nu mai era o temere ipotetică, ci o realitate. Până atunci, să zicem că aș fi fost echilibrată, după care mi s-a părut că-l văd pe Thias plângând − mi-am amintit că e frățiorul meu de treișpe ani, nu omul care uneori pare mai matur decât toți adulții din jur. M-am simțit brusc responsabilă pentru el într-un mod matern, și totuși, nici nu am apucat să fac mare lucru, că m-a izbit: Thias rostea tare, cu toată forța sufletului său, Tatăl Nostru, de parcă viața noastră depindea de asta, și chiar așa era.
Vântul bătea nemilos asupra noastră și priveam naiv spre arborii de deasupra, ca și cum i-aș fi întrebat din ochi dacă au să reziste. Am început să rostesc răspicat alături de el: Facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe pământ... Și atunci s-a întâmplat ceva ce m-a liniștit profund: rafala de vânt puternic și de ploaie abundentă s-a potolit, parcă oprită de un scut, fix în fața noastră.
N-am simțit niciodată că rostesc așa cum se cuvine rugăciunea Tatăl Nostru până în acel moment, când am simțit că mă adresez Tatălui, că El nu doar că ne aude, ci că este cu noi și suntem ocrotiți, învăluiți în dragostea Lui paternă, dumnezeiască. Ceea ce-a făcut Thias a fost un act de prezență duhovnicească, așa cum făceam doar când eram foarte mică. Eu, la vârsta lui, probabil nici acum, furată de peisajul agitat al disperării, n-aș fi făcut asta. Am fost tare mândră de el după aceea, și-am înțeles ce înseamnă să ai o copilărie cât de cât ortodoxă, adică nici mai mult, nici mai puțin, să ai o educație în care Hristos în mijlocul nostru e o realitate, nu o vorbă.
Chiar dacă furtuna a continuat în seara aceea, am ajuns acasă în siguranță, și tot nu am regretat că nu am vâslit mai cu spor încă de când furtuna ne dădea târcoale.
Închei cu versetele mele preferate din Psalmi, pe care le tot repet atunci când simt că problemele sunt mai mari decât mine, însă știu că nu sunt mai mari decât El: Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele. (Psalmul 37:21-22)
Gala Jura
Fotografii de cottonbro studio / pexels.com