Despre preotese, fără comparații

Există oare o fișă a postului pentru preoteasă? Nu cred. Și poate că-i mai bine așa. Dacă ar exista, probabil ar fi imposibil de bifat: să fie sociabilă, dar nu prea; prezentă peste tot, dar să nu-și neglijeze familia; să știe să vorbească, să știe să tacă, să organizeze, să gătească, să cânte, să lucreze cu copiii, să aibă răbdare cu toată lumea și, dacă se poate, să zâmbească în timp ce le face pe toate!

Cred că putem renunța liniștite la această fișă imaginară. Poate că există totuși o singură condiție cu adevărat importantă: să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima ei. Restul se așază diferit de la om la om.

Lumii îi place să compare. Comparăm preoți, comparăm parohii și, inevitabil, comparăm și preotese. „Uite ce face doamna preoteasă de acolo!” „Ce frumos se ocupă cealaltă de copii!” „Ce apropiată e de oameni!”. Numai că Dumnezeu nu a făcut doi oameni la fel. De ce ar trebui să fie toate preotesele la fel?...

Unele sunt timide, altele sunt volubile. Unele intră într-o încăpere și, în zece minute, ajung să cunoască jumătate dintre oameni; altele au nevoie de timp până să se deschidă. Unele au darul organizării, altele știu să asculte. Unele lucrează minunat cu cei mici, altele pot sta lângă un om necăjit fără să spună prea multe, și tocmai prezența lor să-i facă bine.

Fiecare vine cu darurile, puterile și felul ei de a se apropia de oameni. De aceea, ceea ce scriu aici scriu doar în numele meu. Nu încerc să alcătuiesc eu fișa postului pe care tocmai am desființat-o. Cred însă că primul loc al unei preotese este în familia ei. Nu spun aceasta în sensul unei familii perfecte − nici nu știu dacă există așa ceva −, ci al unei familii în care soții au grijă unul de celălalt, copiii sunt văzuți și ascultați, iar casa nu ajunge ultima pe listă pentru că parohia a ajuns prima.

La hirotonirea soțului meu, Preasfințitul Benedict i-a spus un lucru foarte simplu, care ne-a rămas în inimă: să aibă grijă de familia lui, pentru că, dacă familia este așezată și unită, va putea purta mai bine și grija oamenilor care îi sunt încredințați. Pare un cuvânt simplu. Dar cât adevăr încape în el! Pentru că, înainte de a fi „doamna preoteasă”, femeia aceasta este soție. Este mamă, dacă Dumnezeu i-a dăruit copii. Are o casă, oboseli, bucurii, griji, uneori copii bolnavi, teme de făcut, cumpărături și cine știe câte lucruri care nu se văd duminica, atunci când intră în biserică.

Abia apoi, fiecare după puterile și darurile ei, se poate deschide spre familia mai mare a parohiei. M-am bucurat mult când, în urmă cu un an sau doi (nici nu mai știu exact, timpul are propriile lui socoteli!), am intrat în comunitatea internațională a preoteselor „Sfânta Nona”. Am descoperit cât de folositor este să auzi experiențele altor preotese, să primești un cuvânt de îndrumare și, mai ales, să afli că multe dintre lucrurile prin care treci nu sunt numai ale tale.

Poveștile celorlalte preotese nu ne dau rețete, dar ne pot da curaj. Uneori ne învață ce să facem. Alteori, la fel de important, ce să nu facem. Viața de preoteasă presupune și jertfă. Dar cred că jertfa are nevoie de mult discernământ. Nu orice epuizare este jertfă, și nu orice „da” spus tuturor este neapărat folositor. Pentru mine, rânduiala este aceasta: mai întâi soție, apoi mamă și, alături de soțul meu, sprijin în lucrarea la care el a fost chemat. Pentru că lucrarea unei preotese nu trebuie să fie spectaculoasă ca să fie adevărată. Uneori poate însemna să adune copiii în jurul ei. Alteori, să observe o mamă care pare că nu mai poate. Să ducă o farfurie cu mâncare cuiva bolnav. Să asculte. Să împace două persoane care s-au îndepărtat una de alta. Sau, pur și simplu, să creeze în jurul ei acel sentiment că omul este primit și că are loc.

Cred că fiecare preoteasă trebuie să facă, în contextul vieții ei, ceea ce, în rugăciune și cu discernământ, simte că poate face spre folosul celor din jur. Fără să se măsoare mereu cu lucrarea alteia. Unele lucrări se văd. Altele poate că nu vor fi cunoscute niciodată de oameni. Și este foarte bine așa.

Lucrarea lui Dumnezeu este atât de tainică! Preoteasa poate aduce în parohie o sensibilitate și o apropiere aparte. Uneori, copiii se apropie mai ușor de ea. Alteori femeile. Alteori un om care nu ar îndrăzni să-i spună direct părintelui ce-l doare începe prin a vorbi cu preoteasa. Nu pentru că ea ar avea o slujire preoțească, ci pentru că Dumnezeu lucrează și prin apropierea dintre oameni.

Am ajuns să cred că familia unui preot poate deveni o mare binecuvântare pentru o parohie. Nu prin perfecțiune, și nici prin imaginea unei familii fără probleme, ci prin firesc, prin dragoste și prin disponibilitatea de a-i primi pe ceilalți aproape. Dar această lucrare nu merge într-un singur sens. Așa cum preotul și familia lui se roagă pentru oamenii încredințați lor, și rugăciunea enoriașilor îi poartă pe ei. O parohie nu este alcătuită dintr-un preot care dă și niște oameni care primesc. Este o familie mai mare în care, atunci când lucrurile sunt așezate frumos, oamenii ajung să se poarte unii pe alții în rugăciune, atât la vreme de bucurie, cât și la necaz.

Poate că aceasta este, până la urmă, cea mai frumoasă „fișă a postului” pentru o preoteasă: să-L iubească pe Dumnezeu, să-și iubească familia și să rămână cu inima deschisă spre oamenii pe care El îi așază în cale. Restul diferă de la o preoteasă la alta. Și cred că tocmai aici este frumusețea.

Andreea Macra