V-ați simțit vreodată împliniți, în pace cu toată lumea, plini de bucurie și iubire, chiar dacă poate nu făceați nimic ieșit din comun? Poate erați la biserică, sau poate aveați grijă de vreun părinte, de vreun copil, de vreun frate, soră sau prieten; poate vă făceați munca de zi cu zi, sau poate erați într-o drumeție prin natură cu cei dragi.
Doar prin simplul fapt că îndeplineați porunca iubirii (față de Dumnezeu și, prin Acesta, față de aproapele), sufletul se simțea bogat.
Și nu numai atât. Atunci când faci bine, sufletul se simte ocrotit ca un copil, simte că este sub grija Cuiva. În acele zile, nici corpul nu te mai chinuie: nu te mai simți greoi, bolnav sau obosit; nici foamea și nici setea nu te mai supără, ci toată ființa simte nevoia de a face bine și de a iubi.
Și cine ne oprește să facem gesturi de iubire? Nu sunt ele gratis? Nu sunt ele accesibile oricui? Cine nu ne lasă să dărâmăm zidul mândriei pus înaintea noastră și să-i privim pe ceilalți ca pe niște ființe cu suflet; să le apreciem frumusețea dinăuntrul lor, indiferent de poziția socială, educație, opinii? Nu împărțim oare aceeași planetă, aceeași țară, sau chiar aceeași casă? Căci de câte ori nu ni se întâmplă să-i vedem răi și murdari pe cei din propria noastră familie?
Suntem oameni slabi... dar, săpând adânc înlăuntrul nostru, găsim o frumusețe aparte ‒ cel mai tainic și mai prețios loc din lume care, dacă este curat, Îl primește pe Însuși Dumnezeu.
Și cum să nu iubești astfel de locuri sfinte, indiferent dacă sunt mascate de carnea și oasele unor săraci, ale unor oameni de rând, ale unor bolnavi sau... ale unor sfinți?
R.N.