Aveam un suflet într-o rână
Oricum mă așezam, el tot strâmb era
Cu oasele ieșite prin piele
Și mișcări disfuncționale
Nu mă ajuta cu nimic, dimpotrivă,
Trebuia să-l car și pe el în spate
Și ce greu mai era
Altfel, n-ai fi zis
Că sacul ăla diform
Din care se ițeau niște vene rupte
Și cioturi neterminate
Irizat de-un sânge mirat
Plin de nu știu-ri și de ce-uri,
N-ai fi zis că poate să mă roadă
În așa hal la umeri
Ca un pantof prea strâmt
Pe care uneori
Îl lepezi
Așa că
Desculță de suflet
Am pășit prin iarbă.
Era primăvară.
Anca Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!