Logo

Delicatețea iubirii

Data Publicării

Când eram în anul III la Arte, câțiva colegi m-au rugat să-i duc la Mănăstirea Nicula. Înainte să intrăm, unul dintre ei ne-a rugat să-l așteptăm puțin. Purta mai mulți cercei în urechi și a început să-i scoată cu grijă, unul câte unul.
Îl priveam nedumeriți. Când a terminat, ne-a spus:
– Acum pot intra și eu!
Nimeni nu-i ceruse acest lucru. Așa simțise el să-și arate respectul față de cele sfinte.
Mi-am amintit de gestul lui acum, în pragul Postului Crăciunului.
Când așteptăm pe cineva drag, ne gândim la ceea ce i-ar aduce bucurie. Iubirea ne face atenți la lucrurile mărunte și ne inspiră gesturi pe care nimeni nu ni le cere.
În curând vom sărbători Nașterea Domnului. Hristos, Cel prin Care toate s-au făcut, vine în lume cu smerenia unui Prunc, încredințându-Se grijii Maicii Sale.
Rânduiala postului ne ajută să-I facem loc în viața noastră. Din dragoste, putem adăuga o renunțare personală, cunoscută numai de noi și de Dumnezeu.
Ce aș putea lăsa deoparte, din iubire pentru El, fără să aștept să mi se ceară?

Pr. Ioan Gînscă

Fotografie de Alexey Demidov / pexels.com


4 Comentarii

E

Ecaterina

Multe din gesturile mici au, la prima vedere, semnificații profunde. Aici, gândul a fost că, atata timp cât mai ascult la șoaptele Îngerului meu Păzitor sau la glasul conștiinței, „nu deznădăjduiesc de a mea mântuire". Gestul tânărului nu a fost gândit, ci a venit din străfunduri. Sărut-mana Părintelui, care atat de delicat ne sugerează ca, în timpul acestui post, să „adăugăm o renunțare personală, știută numai de noi și de Dumnezeu". Într-adevăr, adevărata iubire este delicată... Nu obligă, se face din simțire.

A

Alexandrina

Simplitatea începutului bun spre Dumnezeu!

J

Jenica

Tare m-a bucurat această mărturie, părinte!! Uitați, eu mereu m-am întrebat cum de un om bolnav psihic, când intră în Biserică, se liniștește. Spun asta pentru că vine la noi la Biserică o fată bolnavă. Urmărind ce face, am observat că, atunci când intră în Biserică, chipul i se destinde. Uneori zâmbește, alteori parcă se luminează. Stă pur și simplu cuminte și ascultă. Apoi merge în fața icoanelor și doar pleacă capul cumva a respect, apoi pleacă. Cum se poate asta? Cred că este numai și numai Harul care lucrează în om, indiferent de starea în care se află. Poate greșesc, mă iertați, dar altă explicație nu am.

A

Anastasia

❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️

Lasă un comentariu