Delicatețe și autenticitate

Crâmpeie din viața Sfintei Cuvioase Teofana Basarab

Delicatețe. Finețe. Rafinament. Simplitate. Putere. Credință. Rugăciune. Dragoste de Domnul. Nevoință întru a îndruma și a lumina și celorlalți drumul către Sens. Răbdare. Acceptare. Bunătate. Noblețe. Autenticitate. Sunt doar câteva din însușirile pe care le simt în mod firesc legate de inima Sfintei Cuvioase Teofana Basarab, despre care, mărturisesc, abia recent am aflat că a fost prima monahie de neam român cunoscută în istorie.

Citesc despre viața și lucrările sale, jinduind în adâncul sufletului la această adâncă limpezime a gândului curat și nestinsa vâlvătaie a iubirii arzând. Pe care, de le-am putea și noi dobândi, cu adevărat folositoare ar fi lucrarea noastră, indiferent de ogorul pe care am trudi.

Sfânta Cuvioasă Teofana Basarab s-a născut la începutul secolului al XIV-lea, părinții ei fiind Basarab I Întemeietorul, primul domnitor al Țării Românești și doamna Marghita a Țării Românești. Primind la botez numele Teodora, Sfânta Teofana a copilărit la Curtea Domnească și s-a bucurat de o educație aleasă, alături de cei mai iscusiți dascăli ai vremii.

Pentru a închega mai bine relațiile diplomatice între Țara Românească și Țaratul Bulgar, se va căsători, în anul 1322 cu despotul de Loveci, Ivan Alexandru, care va ajunge ulterior țar al Bulgariei. Familia le-a fost dăruită cu trei băieți și o fată, cărora Sfânta le-a fost o mamă devotată și grijulie, punându-le la temelia sufletelor aceeași dragoste de Hristos și de semeni care o însuflețea și pe ea. Prin inima ei a trecut apoi sabie ascuțită, doi dintre fiii ei pierzându-și viața în războaie.

Perioada domniei țarului Ivan Alexandru a fost una de maximă înflorire a culturii bulgare, iar acest lucru s-a datorat cu siguranță și doamnei sale de origine română, Teodora. Fire evlavioasă și sensibilă, aplecată asupra scrierilor Sfinților Părinți, ea a înființat mai întâi la Loveci, apoi la Târnovo și, mai târziu, la Vidin, centre în care copiștii traduceau și scriau în limba slavonă manuscrise liturgice și lucrări despre viața duhovnicească. Împreună, țarul Ivan Alexandru și țarina Teodora au ctitorit și restaurat mănăstiri și  biserici, spre folosul sufletesc al poporului bulgar și spre slava lui Dumnezeu cel a-toate-ocârmuitor.

Ceea ce a urmat este de-a dreptul absurd, grotesc și de neînțeles. Însă nepătrunse de mintea omenească sunt căile Domnului. După 23 de ani de căsătorie și patru copii, țarul Ivan Alexandru ia întunecata hotărâre de a-și repudia soția, pentru a se putea bucura de atenția și favorurile unei femei necreștine. Aceasta se numea Sara și a fost ulterior botezată cu același nume ca al Teodorei, tocmai pentru a păstra aparențele față de celelalte curți regale din Orient și din Occident. „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”. (I Corinteni 10:12)

Sfânta Cuvioasă Teofana le primește însă pe toate ca din mâna Domnului. Renunță la onorurile și dregătoriile poziței sale și alege cu smerenie calea mănăstirii, evitând astfel un posibil conflict între cele două popoare în mijlocul cărora viețuise și pe care deopotrivă le iubise...

„Cu smerenia cele înalte, şi cu sărăcia cele bogate”

Într-o mănăstire din apropierea cetății Târnovo, țarina Teodora devine monahia Teofana, continuând-și neclintită urcușul spre cele cu adevărat înalte, de la care nici poziția, nici rangul, nici tumultul vieții de la curte, nici suferința, nici umilința nu au îndepărtat-o vreodată.

Ca monahie, Cuvioasa Teofana cerea sfat și binecuvântare de la ucenicii isihaști ai Sfântului Grigorie Sinaitul, între care cel mai cunoscut era Sfântul Teodosie Isihastul. De la acesta, Sfânta a deprins ascultarea, păzirea liniștii și Rugăciunea minții, dobândind, asemenea Sfântului Nicolae, „cu smerenia cele înalte, şi cu sărăcia cele bogate”.

În anul 1356, Cuvioasa și-a urmat fiul care îi mai rămăsese, pe Ivan Strațimir, căruia i se încredințase conducerea Țaratului de Vidin. Acolo, Teofana a fost bună sfătuitoare pentru soția lui Ivan Strațimir, Ana, tot româncă din neamul Basarabilor. Ele au sporit viața duhovnicească a cetății, rânduind și la Vidin copierea de scrieri folositoare de suflet, dintre care se păstrează până astăzi un manuscris numit Sbornicul de la Vidin, ce cuprinde vieți de sfinte femei în rândul cărora se numără și Sfânta Teofana, Împărăteasa Bizanțului, la care Sfânta Teofana Basarab avea mare evlavie, socotind-o ocrotitoarea ei.

În ultimii ani ai vieții sale, Sfânta se retrage pentru o viețuire mai înaltă, mai ascetică, în mănăstirea rupestră de la Albotina, lângă Vidin, unde trece la cele veșnice, îngropată cu evlavie și  dragoste de măicuțele de acolo și de poporul care a iubit-o și a cinstit-o.

Există și o tradiție populară potrivit căreia Sfânta ar fi murit mucenicește, fiind ucisă de otomanii care au atacat Vidinul în anul 1396. Sigur este însă că ea a rămas, până în zilele noastre, în inimile locuitorilor din zona Timocului bulgăresc și sârbesc ca o sfântă nevoitoare și rugătoare, cu adâncă și adevărată dragoste față de poporul pe care l-a slujit, povățuit și apărat.

Începând cu secolul al XX-lea, este foarte des reprezentată în tot spațiul românesc în pictura iconografică, mai ales în frescă, semn că este încă vie în inima oamenilor.

Sfântă Cuvioasă Maică Teofana, roagă-te și pentru noi! Să încălzească Domnul inimile noastre. Să alunge de acolo toată împietrirea, toată fățărnicia, toată închipuirea și toată lenevirea. Amin!

Aniela Târnaucă