Hai să vă spun despre tipul ăsta. Cine dă de el e erou. Ofer un cal zburător.
Am primit acum mai bine de un sfert de veac de ziua mea de nume fotografia aceasta, cu un răvaș drăgălaș însemnat de el însuși pe verso.
Nu am apucat să aflu când l-am cunoscut prea multe lucruri despre dumnealui, decât că se numeşte Ionuţ şi că e din Drăgășani. Şi l‑am pierdut complet apoi, aproape trei decade, în hăţişul metropolitan. Dar am hotărât să‑mi iau un job nou, cel de recuperator şi restaurator de unicorni, şi voi începe a le întocmi un fel de fişă de lectură la fiecare, precum cărţilor din librăria lui Dumnezeu pe care le‑am citit deja. Şi care, în mare parte, sunt oameni, oamenii mirabili.
Pot să vă spun că întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc se petrecea în casa Mamei‑Zâne, cum o alintam noi pe sora lui Stan, o atipică (sau tipică?) studentă la teatru, cea care ne‑a adăpostit, dedicată și cu responsabilitate, cât am stat în capitală, prin ʼ96, pe când veniserăm din provincie să dăm examenele de admitere de după liceu. La academiile noastre vocaționale erau multe probe de specialitate şi, cu tot cu birocrația, am petrecut vreo două săptămâni prin acest oraş cosmopolit.
Eram stingheri, demodaţi fără să știm, provinciali moderni străini de gheaţa Bucureştiului, abia rezistam deasupra ei.
Eu țin minte că, în vederea acestei călătorii înspre civilizație, primisem niște bănuți în plus față de cheltuielile de drum și de eventuale taxe de înscriere, ca să-mi iau haine. Făcusem în anul acela 18 ani și se pare că, în ajunul acestei plecări, mama mea, care nu mă observase până atunci cum umblu îmbrăcată pe străzi, a realizat că eram domnișoară și că plecam totuși să dau la facultate, așa că a făcut un efort. Monezile primite mi-au ajuns pentru o pereche de pantaloni raiați kaki, fabuloși, credeam eu, dintr-un magazin second-hand. Deși erau cu trei numere mai mari decât purtam și fuseseră donați pentru că matarialul pocnise în genunchi, mi-au produs o satisfacție imensă pentru că aveau croiala aia faină, de anii ʼ70. Nu mai simțisem până atunci textura unui material raiat, doar îl admiram purtat de alți tineri din oraș, pentru că nu găseai așa ceva nici înainte, în comunism, nici imediat după. I-am cusut într-o cicatrice liniară discretă, i-am strâns cu un cordon textil (curelele autentice sigur erau scumpe și era prea mult de umblat după ele) și, ca să nu se vadă că-mi sunt largi, urma să-i port la cămăși ample și lungi. Retro, cum se zice.
Cămașa s-a găsit în dulapul tatei, am ales-o pentru că era nepurtată, el o evita pentru că avea carouri galbene cu gri, dar asta o făcea să fie în gamă cu kaki-ul raiaților. Nu conta că era și ea mare − eu nu eram preocupată de moda zilei, toate fetele din grupul meu ascultau rock, se îmbrăcau ca în timpul tinereții părinților noștri și nu m-ar fi judecat. Am suflecat mânecile de două ori și eram cea mai mândră absolventă de liceu de artă, crescută mai mult la țară și care ia primul ei tren spre București.
Ionuț cel de mai sus mi-a mărturisit acum, de curând, că remarcase toate aceste nepotriviri legate de straie și nu spusese nimic, ci ne făcuse poze unuia sau altuia din grup, bucurându-se de noi că nu manifestam niciun complex... Păi cred și eu, eram fericiți de ce achiziții ni se permisese să facem. Eram niște privilegiați!
Tremuram de stres, așadar, proaspăt cazați la Zână, şi răsfoiam nişte cărţi enorme, însărcinate cu întreaga istorie a artelor, de la Altamira la Avangardă. Aveam de memorat în timp scurt o cantitate enormă de date. Ni s‑a spus că, practic, la proba scrisă de cultură generală poate să ne pice ORICE, deci trebuia să cunoaștem pe dinafară TOTUL. Perioadele, curentele, manierele, decadenţele, artiştii, lucrările, anii, chiar dacă toată această materie, pentru că nu încăpuse în programa de liceu, ni se predase selectiv. Știam esențialul, studiasem acasă, dar era perioada în care cu greu găseai la cineva în bibliotecă albume de artă, cele cu imaginile pe care să le reții. La examenul de Istoria artelor noi urma să prezentăm comentariul de vreo zece pagini la una din ele, cea care era trasă la sorți, cam cât scrii timp de trei ore de lucru.
O chestie foarte faină care ni se întâmpla nouă în liceu era aceea că învăţam, datorită comuniunii noastre pe atunci, teribil de bine împreună. A fost ideea cuiva, înainte de o teză la filosofie, să ne adunăm la fântâna arteziană din parc şi, ca să nu mai tocească aproape 98% din oamenii din clasă lecţiile, să spunem fiecare ce idei am priceput din manual şi să vorbim aşa, relaxat, cum făceam în acel parc de obicei când ne întâlneam să ascultăm muzică. Să povestim toţi câte puţin şi, poate, uitând partea riguroasă, vom reţine totuşi starea şi povestitul. A doua zi am luat nesperat de mulţi nota 10, iar colegii aceia nemotivați, care de obicei nu scriau decât cum îi cheamă, au lucrat de 8-9, așa că proful tânăr, care până atunci era cam distant și dispreţuitor cu noi, a devenit un amic simpatic. De atunci a început să iasă cu băieţii la bere.
Trecând peste paranteza cu fântâna, voiam să vă spun că Mama‑Zână era foarte încântată de ce tobă de carte păream eu, Dana, Stan şi Oxi, comentând zi şi noapte albumele alea interminabile (cu voluptate și adrenalină, posedați ca de o patimă, mai ales când aveam o dispută) şi cum, la sfârşitul unui maraton din ăsta de mai multe ore, ne dădeam seama că nu ne mai amintim nimic şi o luam de la capăt. Normal că ne descurcam cu principiile, dar detaliile... ne mâncau. Era epuizant, şi mai erau două zile până la examenul scris. Examenul practic de la desen academic și de la pictură părea și el de netrecut, la ce concurență era în anii aceia, așa că oboseala noastră era cronică. Concomitent, întindeam hârtie pe ușile de șifonier ale Zânei, le deschideam ca să pară șevalete și făceam studii savante în cărbune.
Şi ce‑i surâse ei, care era mama‑leone inepuizabilă? (genul care adună câini de pe stradă și culcă acasă călători din Gara de Nord găsiți fără acoperiș). Salvatoarei generale a omenirii i se păru că stăm bine cu capul şi, cu timpul, îi veni încă o sclipire de geniu. Ne‑a rugat să mai primim alături, DOAR la o şedinţă de învăţat, să nu ne deranjăm mai mult, că oricum nu era vreme, doar într‑o SINGURĂ DUPĂ‑AMIAZĂ, pe un prieten bun al ei, să‑l ajutăm să dea și el un examen de specialitate pe artă, că e băiat sensibil, talentat. Poftim?!!!, am spus. În fine. Pe acest Ionuţ...
Ghiciți ce își imagina zâna-filantrop! Să‑l învăţăm noi, în acele ore rămase, întreaga istorie a artelor care ni s‑a predat nouă în paatru aaani şi pe care n‑o ştiam nici noi bine, că era materie de zeci de ani de studiu de-aici încolo, la Istoria și Teoria Artei.
De ce?... Că se înscrisese bietul Ionuț şi el, repet, „că era foarte talentat” (mă înnebunește argumentul ăsta, pe care nu-l contrazice nimeni, evident, dar nici nu ai vreo șansă la vreo facultate cu el în sine și atât), la secția de Imagine‑Film, la ea la școală, la zână, la Academia de Teatru și Film. A chemat omul în sufragerie cu tot ce știe el să facă, să ne dăm cu părerea pe fotografiile lui, i-a dat speranțe, în fine.
I-am văzut portofoliul, bun. Era un artist fotograf înzestrat, toţi prietenii lui remarcaseră probabil asta şi îl încurajau să‑şi schimbe statutul de amator. Știa tehnică foarte bine (urma să de examen și din ea), avea o mapă de fotografii care cred că ar fi luat notă bună, dar îi mai lipsea ceva. Nu studiase cu nimeni nicicând chestiunile teoretice. Totul era numai pasiune, înţelegeţi? Hobby. Aşa ceva, dacă depistează ăştia din juriu la o admitere, eşti un om mort.
Trebuie să joci un teatru absurd când concurezi cu încă douăzeci (cincizeci în cazul teatrului) pe locul acela, trebuie să nu le pari diletant, ci cu o formaţie impecabilă de profesionist. La nevoie inventezi liceul, furi nume de profesori care te‑ar fi pregătit, îţi negi obârşia, oraşul natal, dacă eşti pus în situaţia asta, mă credeţi? Cu mine în serie, candidaţii absolvenţi de Tonitza minţeau în legătură cu numele liceului, spuneau că sunt din cu totul alte localităţi. Pentru că erau prea mulţi cu aceeaşi formaţie, tuşă, construcţie, linie etc. Şi profii noştri ne ziceau: „Nu spuneţi niciodată doi dintre voi, candidaţi la aceeaşi universitate, la aceeași secție, acelaşi lucru: vor alege doar pe unul dintre voi, se tem de reţete, de epigoni pe bandă. Inventaţi, că asta aţi învăţat”.
Şi, la fel ca obidiţii de noi, acest Ionuț avea de dat proba de Istoria universală a artelor. Da. Tot de la Altamira la Avangardă. Da, toate perioadele, curentele, decadenţele, artiştii, cu nume, ani şi lucrări. TOOT. Cei din comisie erau plasticieni, rigorile erau la această probă la fel cu cele ale Academiei de Artă, unde urma să dăm noi admitere în aceeaşi zi cu el. Şi tipul trebuia să pară profesionist, eventual absolvent de liceu vocaţional. Și nu era. Cool până aici.
L‑am întâlnit. O frumuseţe. O grădină, o împărăţie de om. M‑a izbit naturaleţea şi neconștientizarea candorii și a smereniei lui. Noi veneam de la ţară, aveam 18 ani, eram nişte puşti cu raiaţii cusuţi în genunchi și straie împrumutate, iar el locuia în Bucureşti şi ne depășea cu o decadă, dar îmi părea pe atunci că are dublul vârstei noastre, așa respect emana.
Nicio respiraţie de superioritate, nicio întrebare. Se purta precum la niponi, unde nu ieşi din cuviinţa faţă de maestru nici cu privirea... O curioasă supunere totală. Ne‑a ascultat pe rând zbătându‑ne să‑l lămurim, ca un copil deznădăjduit care primea ultimele căni de apă şi ultimele cinci minute de indicaţii înainte să fie trimis de adulţi în deşert.
Era complicat ce voiam de la el, dar și ce voia el de la noi. Era dulce, frumos și nerealist. Era muuult ceea ce spera să absoarbă, şi noi trei, ca nişte pui în jurul lui, ciuguleam tot noi înşine firimiturile de informaţie pe care le împrăştiam. Apropo, ce eficient funcționează să fixezi teorie explicând altuia! Informația toată se zidește, efectiv, în rețeaua de neuroni, e pe bune.
A fost foarte dificil. Dragul de el, făcuse un liceu obişnuit şi nu avea niciun fel de limbaj de specialitate. Nu numai că nu știa termeni plastici de finețe, dar nici pe cei de bază nu-i stăpânea bine. Era greu să predai în altă paradigmă, cu nomenclatura reinventată de la zero, fără neologisme. Nu știu, zic și eu niște exemple: contrast de calitate, de cantitate, de simultaneitate, apoi modelare, modulare, modeleu. Dar am muncit toţi şi i‑am recreat, folosind vocabularul uzual. Nu pot să vă spun ce explicații ieșeau. Moment de consemnat antropologic!
I‑am prezentat, desigur, victorios, toată istoria artelor, esenţializată, să încapă în acele câteva ore, de la Altamira la... până am obosit văzând că el ne asculta povestea cu bucurie de prunc, dar că n‑o putea înghiţi ca pe aspirină. Evident. Era foarte inteligent și tenace. NU era defel tipul care să înveţe aşa ceva pe de rost, se vedea pe el că nu reţine decât ceea ce gustă, ce îi place şi îl delectează.
Acest Ionuţ, în sinceritatea şi delicatețea nădejdii lui, scria tot ce înţelesese pe un caiet dictando, nemaivăzut de ordonat, cu litere infime, extrem de rotunde, cum iau notiţe fetele alea cuminți de pension. M-am îndrăgostit de caietul acela atunci ca de o ființă în sine. Mi-am promis că îi voi scrie cândva și îi voi da și eu la schimb, peste ani, un caiet, tot caligrafiat.
În mine creştea o floare de compasiune cu muguri de admiraţie. Dar care părea să se deshidrateze din lipsa unui sol reavăn care se cheamă şansă. Nu avea nicio șansă. Oricât ar fi muncit.
Era absurd − ce examen să dai în felul ăsta din aşa ceva??? Cartea Istoria artelor în imagini... pentru cei care ştiţi, e enooormă, mai ales pentru o răsfoire de o după-amiază, şi trecuserăm sumar prin toate perioadele notorii, doar ca să‑i fi ajuns ceva pe la urechi în legătură măcar cu... denumirea lor. Măcar curentele alea să-i spună ceva. Nu eram sigură că ar putea pune a doua zi în ordine cronologică termeni precum realism, suprarealism, romanic, romantic, futurism, fauvism, impresionism, expresionism, postimpresionism, baroc sau roccoco. Şi am spus: Stop! Nu avem o metodă.
Ionuţ s‑a îngrijorat ca înainte de un abandon, deja pășise în deșert. A cerut cuvios doar un lucru... „infim”, spuse. Să ştie doar de 6. (Nu realiza ce aberație e asta, dar am tăcut mâlc în loc să urlu, ca să nu-și facă o imagine eronată față de toți oamenii de la țară). Nu‑i trebuia decât o notă de trecere, zicea, la materia asta, din care nu avusese până în acea zi NICIO informaţie. Doar aşa, să nu pice descalificat din start. Era convins că se va strădui şi va lua maximum la tehnici şi mapă şi, cu acest 6, va putea intra în concurs. Nu avea cum să fie admis pe lista finală și conștientiza asta, pentru că şi aşa era greu de intrat, cu tot cu studii în regulă, pentru că erau pe toată facultatea exact şase locuri pentru toată ţara, şase cu totul. Chiar mai puţine decât la noi, la Arte. Atât se forma la ATF în anul acela: o grupă de specialişti în imagine de film compusă din şase studenţi. M‑am cutremurat, concentrat şi, având în vedere că mai era o oră şi pleca... uff... am adoptat o soluţie disperată. Se practică în liceu. Se cheamă tricking God. O știți?
Ce i se cerea lui, de fapt? Eh, ca nouă la examenul de atestat: toţi concurenţii din sală urmau să tragă un bilet în care se afla o poză color. O imagine mică a unei capodopere a istoriei artei universale − sculptură, grafică sau pictură, o piesa celebră de artă decorativă (sau chiar o altă invenție postmodernă), tipărită fără nicio informaţie alături. Concurentul trebuia să o recunoască şi să noteze pe ciornă tot, precum la literatură, oral, la bac: autor, titlu, încadrare în curent, perioadă istorică, ideal și anii, eventual răsfrângerea contextului social, istoric, politic, etnic, religios după caz şi, la final, un amplu comentariu plastic. Cromatică, şarpantă compoziţională, modularea liniei, grafisme, plasticităţi, decorativ, volumetrie dacă era sculptură, balanţă de expresivitate, mesaj, manifest, introspecție psihologică, concept. Și prin ce metode tehnice a transpus autorul toate acestea.
Apoi, spre deodebire de noi, care urma să dăm examen timp de trei ore scris, el avea de prezentat oral, extrem de coerent, fără prea mult timp de gândire, în faţa juriului feroce. Poţi să îţi arzi mintea, având în vedere că pe cea mai restrânsă dintre publicaţiile care operaseră o sinteză a istoriei artei o avea Stan, şi conţinea doar cele mai renumite... o mie de lucrări. Poate nu sună mult o mie de lucrări. Ei, bine, o mie de lucrări pe care să nu le încurci între ele și le știi autorul − poate sună mai realist. Altfel... puteau fi chiar şi mai multe aruncate în joc, istoria artelor deține o infinitate, putea să‑ţi pice şi ceva nemaivăzut, nepredat la școala ta etc. Nu exista o lege în privița asta, pentru că în 1996, liceele de artă nici curriculum obligatoiu, nici manuale de specialitate nu aveau, nu se tipăriseră, și toate cunoștințele noastre erau rodul strădaniei unor profesori minunați.
Noi, cei care urmaserăm liceu de artă, nu doar că eram antrenați sau obișnuiți să facem acest tip de exercițiu, dar ne relaxam făcând asta, la fel cum se relaxează șahiștii jucând, sau matematicienii rezolvând ecuații. Nu e tensiune, e eliberare de tensiune. Profesorii ne înmânaseră cheile legate de trasee compoziționale, cromatică, elemente de limbaj plastic, tehnici de expresivizare etc., iar noi decodificam teritoriul plastic ca pe o hartă plină de provocări. Dacă găseai un fir mergeai pe el și găseai șiragul întreg de sensuri. De asta multidisciplinaritatea a fost mereu importantă în educația artiștilor. Fără să poți contextualiza (istoric, politic, psihologic, logic, filosofic, etnic, etic, religios, antropologic, chiar și matematic − vezi șirul lui Fibonacci, logaritmii și ritmurile), degeaba ții legătura de chei. Eu mă jucam din clasa a cincea cu imaginile citite, dinainte să fiu în liceu de profil. Pur și simplu pe vremea mea, în provincie (Suceava!), asta era școala și asta făcea profesorul Ionașcu la ore.
Practicând așa ceva de ani buni, răsfoirea unui album de artă cu atâtea imagini și comentatul consistent și onest era precum înnodatul de metanii pe metanier la călugări. O liniște, o pace, o comuniune cu cei ce lăsaseră secretul comorilor pe pământ... În muzee sau în cărți, în cazul nostru. Dar pentru un novice era imposibil să achiziționeze această experiență deodată, așa, doar că-și propune.
Şi i‑am spus: „Ionuţ, nu poţi să reţii aşa ceva. Nu la o mie de lucrări. Uite, facem altfel. Îţi dau un singur exemplu. Unul singur, mai mult nu duci. Îl comentez eu cap‑coadă cu tine alături, te rog, notează ce pricepi. (Sunt un bun critic, la bacalaureat luasem deja zece la astea, deşi colegii mi‑au spus că explicația e că scriu bărbi şi că probabil am un papagal pe umăr).
Stan ne‑a înmânat arma mortală, enciclopedia lui din străinătate, cea cu sinteza englezească a 1000 de capodopere, şi am hotărât să ne oprim asupra a ceva... concludent. Dar, la ce? Totul acolo era concludent, de aia editaseră cartea. Am vânturat paginile timp de câteva secunde, cu viteză, avea multe kilograme... unde să mă opresc? Ionuț mai avea puțin și... mă temeam să nu dispere, ca noi.
Hai să tăiem ca la cărţi. Ca la cele de joc, a zis Stan. A pus albumul cu burta în jos, deschizând pe nevăzute, urma să ne oprim la ce s-a desfăcut. Deschiderea cărțiiii!
Am nimerit ceva frumos de tot. Degas, „Absintul”. Ne‑a plăcut tuturor şi ne‑am învoit să ne fixăm pe asta. Dar stai așa... Exista o problemă, exemplul era total atipic! Nu mergea cu nimic explicat școlărește anterior. I-am zis să uite tot ce i-am spus cu toții în ultimele ore despre cum se realizează echilibrul compozițional și cromatic în artă.
I l‑am decodificat ca în vis, el nota frenetic, extenuat, ca înainte de un leşin. Am început cu „vezi, la exemplul ivit e pe dos... uită tot ce ai aflat de la noi azi”.
Mi‑am cerut iertare, dar această lucrare e o excepţie de la regula cu contrastele cu care‑l îndoctrinasem toată după‑amiaza.
Îi spusesem insistent inițial că, în artele vizuale, există o ecuaţie perfectă (balanța cald‑rece, închis‑deschis, între cantităţi, între calităţi ale culorii, că avem complementarităţi de culori care se susțin reciproc etc.), de regăsit în orice capodoperă. Că e arhitectural, că e precum în caietul de matematică, că altminteri nu ar sta nimic bine în pagină (am pornit cu bazele, să priceapă omul arta și, cum era firesc, i-am dat înainte cu echilibrul). Ei, şi la Degas, în „Absintul”, nicio frântură din toată echilibristica nu se regăsea. Pentru că pictorul, fiind un revoluționar, a creat „Absintul” într-un moment în care el însuși răsturna reguli. Nimeriserăm o lucrare intenționat contrariantă.
Munca noastră de sistematizare din orele precedente fusese în van, asta era o lucrare care dărâma principiile clasice şi i‑am explicat şi de ce.
Dezechilibrul indus de forme în compoziţie, de aşezarea figurilor doar într‑o jumătate a paginii, de clar‑obscur, de negrul ăla mult cantitativ spre margine, care e greu şi răstoarnă tabloul cu capul în jos (lucru interzis într-o lucrare de școală, unde ar fi fost considerat defect) aveau un scop: inducerea unei stări psihologice și crearea unui manifest. Care era puternic. Și justificat atunci, în epocă.
Colegii m-au oprit, enervanți, comentând să nu-i umplu capul cu trăznăi, însă eu am simţit nevoia supremă să îi expun, totuși, cu însufleţire, ca unui novice care nu mă contrazice.
Întâi despre ce e aia absint. Știam! Despre cum se abuza și atunci de drogul de farmacie, cum devenise un fenomen social acest consum de absint, despre senzația de inadecvare, despre cum faci depresie când eşti neînţeles, când nu există modele și când valorile sunt date peste cap, despre criza istorică şi politică a perioadei, despre război și lipsuri, despre rana din duh, care se vedea în golul din privirea personajului care nu focaliza, despre însingurarea perfidă și paradoxală a omului în metropolă, despre apăsarea amară a lipsei de speranţă, de comunicare și de comuniune, de încredere şi de repere, care determinaseră personajul să se refugieze în alcool, găsit în disperare în acel medicament de spițerie. Şi, prin urmare, lumea interioară a personajelor era dată peste cap, în acord cu tot universul lucrării. Trăiau într-o lume răsturnată pe dinăuntru, precum balanța cromatică şi compoziţională cu care jongla înadins artistul şi postimpresionistul Edgar Degas, ca să poată să urle înspre noi, dar și publicului de peste sute de ani, mesajul. Lucrarea înfățișa absentul lângă absint. După ce am turuit fără să mă controlez, cam cum am și scris în mod conștient aici, și cam incoerent, l‑am privit adânc în ochi, întrebând: „Eşti ok?”.
Era hipnotizat. Dar scrisese tot. Băiatul ăsta frumos ar fi fost un elev artist foarte bun, dacă ar fi avut cândva ocazia... Îi plăcuse, îi păruse rău că n‑a avut cum să afle toate lucrurile astea la vreme, sau măcar să ne fi cunoscut cu câteva zile mai devreme. Da, îl fascinase Degas. Avea o nădejde în el penibilă, de speriat!
Oh, și de ar fi avut-o − nu patru ani, dar măcar patru zile − profesoară pe doamna Goraș, sau pe Camelia noastră, diriginta de la care știam toate astea, zbura.
Hm. Mai știți că v-am pomenit despre metoda tricking God? Care era ideea? Să vă explic ce lucru subversiv l-am sfătuit să facă...
Urma să înveţe asta pe dinafară timp de o oră de drum pe autobuz. Asta cu Degas, așa a ieșit la cărți, asta era. Nu contează că pica orice altă poză, planul de idei e identic în orice comentariu, până la urmă. Să-l rețină, că poate adapta. Şi, conform metodei tricking God, la orice poză extrasă, indiferent de perioadă, curent și autor de pe bilet (în condițiile în care oricum, să zic, nu recunoștea nimic) trebuia să facă totul să i se permită să ajungă la comentariu. La ceea ce știa. Ți se scădeau puncte pe rând. Nu știi numele tabloului? Pierzi două puncte. Nu știi autorul? Încă două puncte în minus, dar nu deznădăjdui și nu abandona. Că zece fără doi de două ori face exact șase, doar să turui perfect acel comentariu. Secretul era să nu se lase bătut, să ajungă să comenteze spontan exact ceea ce primea. Că doar șase îi trebuia, nu?
Iar în acest punct trebuia să ţină minte principiile livrate de mine, care erau un fel de parametri generali, aplicabili, după caz, și modificabili pentru orice operă. Acolo ar fi știut, că era băiat deștept. Eu am fost foarte concisă şi le‑am sistematizat la sânge, trebuia doar să le aplice inteligent, să iasă un comentariu cât de cât consistent. I-am dat și sugestii practice de aplicat the tricks: la început, făcând uz de faptul că e simpatic, trebuia să ducă juriul de nas cum că are un maare lapsus de emoţie în privința numelui artistului ales, şi apoi să reclame un al doilea firav lapsus de suprasolicitare în privința titlului operei din poză. Sau să inventeze un titlu pornind de la ce reprezintă intuitiv tabloul. Portret, peisaj cu plopi, natură statică, biserică la marginea satului, fetiță cu broboadă, grădină cu crizanteme, ha-ha. Dacă e o abstracțiune spui compoziție, acolo, normal că nu e așa, dar apoi te scuzi. Ca să treacă de momentul penibil. Pe astea nu avea cum, la propriu, să le știe corect din vânturatul acela de pagini, și nici nu ne propuneam să-l învățăm.
Se pare că, dacă eşti îmbrăcat frumos, la costum, stai în prima bancă şi priveşti civilizat proful în ochi, eventual cu admiraţie, fără să cobori ever privirea, îi poţi cuceri simpatia sau, de fapt, compasiunea şi, în cel mai rău caz, te va depuncta, dar te va ajuta cu sugestii şi vei putea continua cu comentariul plastic. Pe care se presupune că îl vei recrea după modelul dat. Vei putea răsufla ca după blocaj, îi spusesem, şi să exclami: „...Da, dom’ne, așa e! Ce greu mă concentrez în momente de stres! Aşaaa... domn’ profesor”. Faptul că aprobi profesorul care‑ţi suflă nu poate decât să‑l flateze. Restul, creativitate... Of, îi trebuia doar un şase. Un şase imposibil şi grandios.
În ziua aceea am hotărât că voi deveni profesor. De orice.
* * *
Şi unicornul dispăru în jungla urbană. Ţin minte că am avut o rară potrivire de comunicare cu acest personaj, motiv pentru care l‑am trecut în registrul colecţiei mele de întâlniri excepţionale. Da, o comunicare incredibilă. Efectiv, cuvintele ultimei ore de criză de timp au dispărut din mintea mea, pentru că le băuse el ca pe absint. Dacă mie mi‑ar fi nimerit pe bilet a doua zi asta la probă, aş fi picat, pentru că nu aş fi ştiut ce să scriu, creierul îmi devenise blank. Am impresia că o a-tot-înțelegere din asta teribilă între doi oameni nu este decât un fel nevăzut de transfuzie, acela de leagă vital două persoane aflate la nevoie printr‑un al treilea fluid, care știu că e Hristos.
Oxi a spus, extenuat: „Băi, Stan, hai, trebuie să ieşim la o bere, îmi explodează capul, suntem cu toţii tâmpiţi! Începând cu Mama‑Zână. Auzi, să‑l facem să ia şase! Ce, şase e aşa ceva de simplu??? Şi noi, ăştia de am făcut patru ani de liceu de artă, am vrea să luăm 6!!! Nota de trecere, pe care s‑o combinăm cu nota de la specialitate şi mapă... să avem măcar o medie pe tabelul ăla de picaţi, că oricum nu intrăm pe vreun loc la buget în nebunia asta...”.
Avea dreptate, săracul. Erau tensionaţi amândoi. Lumea dădea de ani de zile la profilurile artistice şi nu intra... A existat o concurentă în anul acela care dădea a douăzeci și cincea oară.
Şi băieții au plecat la bere.
Eu le‑am refuzat invitaţia. De teamă şi neîncredere îmi venea să plâng, mi‑am amintit cu jale cum l‑am petrecut toți pe acest prim învăţăcel, aproape de două ori mai mare, în staţie la Vitan, cum a apucat să ne spună că are chitară şi cântă, că îl aşteaptă iubita acasă, că treaba asta cu imaginea de film e unicul lui vis de mult timp încoace, că s‑a săturat să trăiască din comenzi în genul „damă-pe-tocuri-în-toc-de-ușă, în costum de baie şi cu câinele în lesă, în fundal patul acoperit de-o cuvertură leopard” etc.
M‑a dezarmat ce privire de copil avea, mijită deja de vântul deşertului în care încă nu plonjase. „Dumnezeu cu tine, frate al meu”, i-am gândit... „Te voi mai vedea vreodată?”, i-am nădăjduit.
Ce ieșit la bere, oameni buni, suntem cu toţii în aer, nicio bere, m-am mâhnit... Mi s‑a făcut brusc dor de cei de-acasă, care făcuseră un efort mare să mă trimită la oraș, să-mi ia raiați rupți de la second-hand, m‑am întristat conştientizând precaritatea noastră în toate, lipsa de sorţi de izbândă în concursul ăla cu zeci de oameni pe loc, faptul că nu ştim de fapt nimic nici când ne place şi vrem să învăţăm, d‑apoi când nu vrem... Mi s-a părut totul o mare risipă de resurse. Banii mamei, cămașa tatei, timpul, nesomnul, speranțele aruncate.
Am simţit fiinţial nevoia să mă ghemuiesc într‑o scoică de spaţiu, adică să îngenunchez cumva, să mă înfăşor în cuib, și asta s‑a tradus printr‑un îmbrobodit ritualic, apoi să citesc afară, în parc, ceva din cărticele acelea minuscule. Liceenilor retro și cool le e cam jenă să le deschidă la vedere (sunt cărțile acelea cu o mamă şi un prunc pe copertă), așa că m-am retras secret în peisaj şi am frunzărit, am vorbit citindu-i un timp, deşi niciunul dintre Ei n‑aveau prea mari legături cu istoria artei...
Mi‑am trecut mâna peste faţă, tremurând, nu vedeam bine, mi se împăienjeniseră ochii de oboseală şi am strigat puţin, din lipsă de timp, la Dumnezeu. Atunci era un moment când nu mai merge, cât de licean și prieten cu engleza ai fi, cu please, please, God, help me.
Trebuie cumva să te mişti repede şi să strigi mai tare. „Hai, măi, Hristos, ce Dumnezeu, chiar trebuie să ajung aici, să‑mi tremure bărbia şi să plâng în faţa Ta ca fetițele alea hipersensibile, pe bune, Tu nu l‑ai văzut pe ăsta ce mult îşi dorește? Noi suntem nişte ignoranţi faţă de el... Chiar, dă‑o încolo, e un număr! Ce e pentru Tine un număr? O abstracţiune modestă! Şase?! Haide, trimite‑i mâine un şase!!! N‑ai văzut? E de‑al nostru, din ăla care Te soarbe din alţii, Te extrage şi Te trimite din om în om ca pe un sâmbure de cireaşă. My God, știi ceva?”, I-am strigat, amintindu-mi că sunt un licean postdecembrist în raiați retro și care ascultă rock: „I need a SIX for him tomorrow!!! Hey!... God??”.
Ei, probabil că rugăciunea mea a fost cam imperativă, intempestivă şi cam postmodernistă. Probabil că Lui nu I‑a plăcut. Probabil că vrea, măcar câteodată, ca liceenii cool să fie nonconformişti conformându‑se. E sătul să vadă că abuzăm mereu de oh-my-God în tot felul de situaţii banale sau absolut nepotrivite, impudici, mai ales când nu e cazul să‑L chemăm de faţă, când facem tot felul de prostii. Prin urmare... Dumnezeu NU m‑a ascultat. Niciun şase. Nu i l-a dat, nu a considerat, nu a vrut.
* * *
Cu el, pentru curăţia lui, a stat altfel de vorbă.
Tipul a luat la Istoria artei universale 10.
Cu bocete înecate în inima frântă a profelor din comisie. S‑a lăsat cu batiste, uimire, șoc, suspine etc. Le-a revelat femeilor ălora din juriu sensul existenței, le-a arătat câtă însingurare răstignită în opere de artă mustește în lume, nici ele nu știau atâta carte ca el, și oricum niciodată nu se problematizaseră atât de profund filosofic pe un subiect de rutină.
Singurele legături cu cifra şase au fost că a intrat la imagine film al şaselea din şase admişi posibili, exact deasupra liniei roşii.
A uitat un nume, acolo, dar și-a revenit. Singurul nume la care a mai avut lapsus a fost al lui însuşi, restul a ştiut fără să ezite.
* * *
A tras bilet. I-a picat Degas, „Absintul”.
* * *
Minunea nu e că a intrat. Nu e că a luat zece.
E că, pentru zâmbetul lui de ezitare în ceasul în care l-am pus să recurgă la trucuri deși îi repugna, Maica Domnului a făcut orice.
A potrivit orice.
Orice, numai să nu-l lase SĂ MINTĂ.
* * *
Apropo.
Textul acesta a alergat o vreme pe internet când l-am scris acum câțiva ani și... l-am regăsit.
Este profesor universitar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică și predă Imagine.
Și da, i-am dăruit caierul caligrafiat promis, scris în răstimpuri, până l-am găsit de-a binelea, și da, continuă să fie mirarea și sărbătoarea sufletului meu. Și da, stă ascuns în jungla urbană ca orice unicorn.
Cosmina Dragomir