Mi-aș dori să pot și eu să scriu, să mă deschid, să exprim ce trăiesc.
Frumos, desigur – într-un moment am fost vie și-am știut cum să aștern fiecare gură de aer în propoziții și să inserez pauze și pulsații printre cuvinte.
* * *
Știi cum se simte să-ți conturezi inima contorsionată pe un deal de hârtie, în văzul tuturor? Frumos, terifiant, dar sincer și adevărat, și apoi...
Pe deal nu-i nicio potecă, iar oamenii umblă liberi, și bine că-s liberi, și că umblă!
Hârtia se contorsionează odată cu ei, cu mine, cu inima mea.
Atunci... bine-ar fi ca inima aia să nu fie carne și sânge, ci un contur, care să se facă scrum în focul lumii.
* * *
Uneori pe deal mă fac una cu fiarele care mai trec, alteori dealul e pustiu și uit, dar bine că uit c-au umblat atâția oameni și Pământul nu s-a născut ieri.
* * *
În mintea mea, pe deal e-aproape-ntotdeauna desenată o potecă și mă pierd, colorez înafara liniilor, dar nimeni nu-și dă seama.
Pare c-aș fi singura care știe c-am înnebunit – bizar, nu?, în cărți se-ntâmplă invers. Dar hârtia cu care-am învelit dealul probabil nu știe termen de comparație.
* * *
Pe dealul ăsta pe care te plimbi acum caut flori de spin cu care să decorez pentru următoarea vizită.
Nu e nevoie, adică, nu e neapărat...
Din când în când florile cresc exact unde trebuie, le mai culeg oamenii și le iau acasă.
* * *
Oricum, nu-mi amintesc de unde-am pornit. Dar sunt pe deal, nu mai contează.
Doar trecătorii știu să se-ntoarcă pe unde-au venit.
Gala Jura
Fotografie de Jozef Fehér / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!